Economie europeană

INSTITUTIILE COMUNITARE

Tratatul de la Paris (1951) a prevazut, pentru CECO, o arhitectura institutionala constând din:

- un Consiliu de Ministri, reprezentând guvernele statelor membre;

- o Înalta Autoritate compusa din 9 persoane, reprezentând “interesul comun”;

- o Adunare reprezentând “popoarele”;

- o Curte de Justitie supranationala care sa asigure suprematia legii.

Comunitatile înfiintate ulterior (CEE si EURATOM) au primit aceeasi arhitectura institutionala (cu diferente de denumiri: “Comisie” în loc de “Înalta Autoritate”; “Parlament” în loc de “Adunare”), care a fost ulterior consolidata prin Tratatul de Fuziune din 1965.

În anii ’70, acestei structuri i-au fost adaugate noi elemente: Curtea de Conturi; si Consiliul European.

Structura institutionala a UE, ca si raporturile statornicite între institutii, permit conturarea analogiei cu o entitate federala, în cadrul careia:

- Comisia ar avea rolul unui Executiv colegial (similar celui elvetian, bunaoara)

- Consiliul ar fi echivalentul camerei superioare a legislativului dintr-un stat federal (similar Bundesrat-ului german sau Senatului american)

- Parlamentul ar corespunde camerei legislative inferioare

- Curtea de Justitie ar fi echivalentul unei Curti Supreme

Aceasta analogie, desi sugestiva si utila din punct de vedere didactic, nu trebuie luata à la lettre:

- pe de-o parte, grila de lectura institutionala a unei constructii federale nu se suprapune perfect pe contururile constructiei speciale care este UE;

- pe de alta parte, functiile îndeplinite de institutiile comunitare cele mai importante (Comisia si Consiliul) au o complexitate mai mare, amalgamând în primul caz prerogative tipice ale palierului executiv cu cele ale palierului administrativ (birocratic), iar în al doilea pe cele executivului cu cele legislative.

COMISIA EUROPEANA

(“Comisia Comunitatilor Europene”)

În viziunea lui Jean Monnet, “înalta” autoritate supranationala trebuia sa furnizeze principalul impuls pe calea integrarii europene, fiind totodata “constiinta supranationala” a acestei întreprinderi. Aceste aspiratii sunt reflectate de principalele functii exercitate de Comisie:

1. Initiativa legislativa

Comisia are, formal, un drept exclusiv de a initia legislatie cu privire la întrega problematica acoperita de “pilonul comunitar”. Nici o propunere legislativa nu poate sa fie concretizata daca Comisia nu decide sa si-o însuseasca si sa o introduca în procesul legislativ. Aceasta prerogativa confera o mare influenta Comisiei si îi da posibilitatea sa contribuie esential la stabilirea agendei UE.

În practica, însa, Comisia exercita aceasta functie si altfel decât din proprie initiativa:

- dând curs unor solicitari exprese care emana de la alte institutii comunitare (Consiliul European, în primul rând, dar si, tot mai frecvent, Parlamentul European): 20-25% din cazuri;

- pentru a pune în aplicare angajamente asumate prin acorduri internationale: 30% din cazuri;

- pentru amendarea legislatiei existente: 20% din cazuri;

- pentru a aplica dispozitii ale Tratatelor (legislatia primara) sau ale altor acte normative (legislatia secundara): 10-15% din cazuri.

O alta importanta limita a dreptului de initiativa legislativa al Comisiei decurge din aceea ca, odata initiat un act, ea nu mai are autoritate asupra continutului sau, care poate fi modificat de “organele legislative” într-un sens nedorit de Comisie. De aceea, în Cartea sa Alba asupra “Guvernantei Europene” din iulie 2001, Comisia a propus sa i se dea dreptul sa retraga un proiect legislativ care primeste amendamente incompatibile cu scopul avut în vedere de initiator.