Economie Europeană

PARTEA I

FUNDAMENTE TEORETICE SI PRAGMATICE ALE INTEGRARII EUROPENE

I. Fundamentele teoretice ale integrarii

Abordarea conceptuala a integrarii economice are, deocamdata, drept reper de facto unic exemplul european, al Comunitatii Economice Europene (CEE), Comunitatilor, Comunitatii (CE) si, în fine Uniunii Europene (UE). Ca si în cazul altor concepte, fapte si repere stiintifice, practica a luat-o si aici înaintea studiilor. În spatiul de fata vom încerca schita unei imagini a integrarii apropiindu-ne alte trei concepte specifice, figurând si drept faze specifice. Este vorba, mai întâi, despre uniunea vamala, caracteristica începutului fenomenului integrationist, apoi despre convergenta si zona monetara optima, apanaj al integrarii avansate, specifica epocii actuale.

I.1 Teoria comertului international

Înca din prima jumatate a secolului al XIX-lea, David Ricardo, supranumit “al doilea clasic” al gândirii economice (dupa Adam Smith), descoperea ca natiunile care întretin comertul reciproc – între agentii economici (firmele) dintr-o tara si din cealalta – au (reciproc) de beneficiat. Clasicul demonstra acest lucru – la nivelul de rigurozitate al operei sale, al timpului si al marelui curent de gândire economica al clasicilor si ulterior neoclaicilor – folosind exemplul relatiilor comerciale între Anglia vremii sale si Portugalia. Englezii exportau în Portugalia lâneturi si postavuri, în vreme ce portughezii raspundeau cu vestitele lor vinuri.

Teza lui Ricardo trebuie considerata deja ad literam, desi despre ceea ce numim economie nationala lucurile aveau sa se defineasca si sa ia realmente contur exact un secol mai târziu, odata cu opera la fel de englezului John Maynard Keynes. Este asadar realmente genial pentru un clasic – precursor mai degraba al economiei “libere” de piata, microeconomiei, concurentei si maximizarii profitului – sa vorbeasca de “natiune” economica. Caci aceasta avea sa recâstige, odata cu Keynes, pe lânga apanajul fluxului economic autonom definit în jurul marii piete nationale, si capacitatea “politica” de “interventie” a statului în economie.

La Ricardo, avantajul natiunii, în comertul international, facea abstractie de avantajul agentilor exportatori si importatori, fara de care, evident, comertul extra-frontiere nu ar fi avut loc – la vremea lui Ricardo, ca si atazi, nu mai putin. Avantajul natiunii este altceva, iar acest lucru era de înteles de catre Ricardo ca si o suta si mai bine de ani mai târziu. Keynes, deopotriva cu toti teoreticienii mai vechi si mai noi ai macroeconomiei, ca si cu David Ricardo, întelegea avantajul natiunii prin: (1) echilibru macroeconomic general – ceea ce revenea în ultima instanta în exploatarea la maximum a factorilor de productie, în speta în minimizarea (eliminarea) somajului si (2) crestere economica – ceea ce revenea în sporul venitului national, pe toate caile, inclusiv pe seama influxurilor externe.

Demonstratia teoriei lui Ricardo presupune doua tari (economii nationale), A si respectiv B, ca în Figura I.1, în conditiile eficientei Pareto în productie – limitei productiei, figurata de curba tipic concava .

Modelul lui Ricardo presupune, astfel, ca cele doua economii nationale produc aceleasi doua bunuri, (x) si (y), si numai acestea, de ambele parti ale frontierei. Pe cele doua curbe concave ale limitei productiilor se regaseste locul geometric al perechilor de productii (x) si (y) complementare, în conditiile exploatarii maxime a factorilor – ceea ce înseamna, de facto, eficienta în productie. Astfel, deplasarea, în cele doua sensuri, pe curba limitei productiilor echivaleaza cu plusul de factori de partea uneia dintre productii pe seama celeilalte, dar tot în contextul eficientei în productie, descoperita în model ca o stare economica multipla. La stânga curbei, multimea mult mai mare de puncte dintre curba si cele doua axe ale productiilor (x) si (y) indica productii cuplate ineficient, adica în conditii de exces (disponibilitate) al factorilor fata de productie – în speta, economia cu somaj. Dupa cum la dreapta curbei se gaseste o multime semi-infinita de puncte cu cuplari de productii imposibile pentru un model restrictionat la economia închisa – fara fluxuri externe.

Productiile (x) si (y) se ridica, fiecare, la cifrele notate pe cele doua perechi de axe, în conditiile în care, însa, întreg disponibilul de factori de productie regaseste o singura productie – cifrele arata, deci, limita maxima a fiecarei productii, în fiecare dintre economiile nationale, de unde si numele de “limita productiei” atribuit curbei. Ramâne implicit faptul ca trecerea tuturor factorilor pe o anume productie, aducând productia limita, este si ea o ipostaza eficienta – intersectia limitei productiilor cu axele redescopera, nu mai putin, puncte de eficienta.

Regasita teoretic, curba limitei productiilor este ceva mai dificil de realizat în practica – cu atât mai mult, în conditiile a “n” productii în loc de doua. În speta, ar fi nevoie sa consideram un dublu sir de valori complementare care “fixeaza” nivelurile eficiente ale productiilor – daca difera, în economia reala, valorile sau chiar o singura valoare atribuita productiei (x) sau (y), atunci cu siguranta economia nationala este ineficienta Pareto, respectiv prezinta o cantitate de factori de productie nefolositi (disponibili).

Vizavi de ipostaza economiei închise, însa, Ricardo merge mai departe la economia deschisa, aceea în care, pentru început, cele doua natiuni fac comert, în speta se specializeaza, fiecare, pe câte una dintre productiile (x) sau (y).

Ricardo presupunea, corespunzator mobilitatii perfecte a bunurilor produse între frontierele nationale, imobilitatea perfecta a factorilor de productie, între frontierele economiilor nationale.

Specializarea – complementara aici fluxului de valori dintre natiuni si pietei internationale – va face ca una dintre cele doua tari sa produca:

- numai una dintre productii

- pentru consumatorii ambelor tari.