Economie generală

1. Economia - componenta a sistemului economic

1.1. Stiinta economica: domeniu, structura generala.

Pentru a caracteriza stiinta economica este necesar sa se faca apel la ceea ce reprezinta stiinta în general si la substanta economiei ca realitate. In baza acestor cunostinte se poate spune ca stiinta economica studiaza economia, asa cum biologia este stiinta despre procesele si fenomenele biosferei.

De-a lungul secolelor, cunostintele economice au fost "integrate" în diferite alte sisteme de gândire (în filozofie, politica, drept, morala). Stiinta economica s-a constituit si a primit "drept de cetate" în lumea stiintelor catre sfârsitul secolului al XVIII-lea, atunci când capitalismul s-a dezvoltat si s-a consolidat în tarile vest-europene. Constituirea stiintei economice a fost rezultatul efortului creator specializat, de pionierat, al fondatori lor acesteia (A. Smith, D. Ricardo, JB. Say, W. Petty, K. Marx), deveniti ulterior clasicii acestei stiinte.

Initial, noua stiinta a fost denumita economie politica.

Termenul a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin al sau "Tratat de economie politica" (1615). Acest termen provine de la trei cuvinte de origine greaca: oikos (gospodarie, gospodarire), nomos (lege, regula) si polis (orase, cetate). În traducere libera, economia politica semnifica regulile (legea) de gospodarire a societatii.

Treptat, stiinta economica s-a diversificat, astfel încât a devenit improprie folosirea termenului de economie politica pentru a desemna stiinta economica în totalitatea el.

Eforturile specialistilor - economisti, epistemologi ¬în directia aprofundarii întelegerii economiei ca actiune sociala specifica, respectiv procesul fara sfârsit al crearii, perfectionarii si reconsiderarii structurilor analitice de cercetare s-au concretizat în aparitia unor noi si noi stiinte economice autonome. In anumite momente ale evolutiei procesului aratat, s-au impus anumite situatii clasice, caracterizate printr-o consolidare a nucleului dur al stiintei economice, printr-o mai buna coordonare si o noua sinteza a progreselor stiintifice în domeniu pâna la momentul respectiv.

Ca urmare, în prezent, stiinta economica consta într-un sistem de stiinte autonomizate, toate acestea având ca domeniu de cercetare economia în ansamblul ei, complexa, dinamica si în continua diversificare.

Economia elaboreaza, gestioneaza si foloseste atât concepte si legi riguroase care pot fi testate prin raportare la realitatea economica evidenta (empirica), cât si judecati de valoare prin care actele si faptele economice sunt apreciate. Cunostintele economice, teoriile si doctrinele economice corecte au un mare rol transformator, "chiar mai mare decât institutiile existente".

1.2. Principalele etape ale evolutiei gândirii si stiintei economice

De regula, specialistii în domeniu delimiteaza patru etape ale evolutiei gândirii si stiintei economice, dominate de situatiile clasice corespunzatoare. Acestea au fost încadrate în anumite orizonturi de timp.

a) Prima etapa in evolutia gândirii economice îsi are începuturile în gândirea antica greco-romana si asiatica si se încheie spre sfârsitul secolului al XVIII-lea, prin contributia epocala a lui Adam Smith. În lucrarea sa ,,Avutia natiunilor" (1776), Smith a reusit sa dea expresie primei situatii clasice. De aceea, el este considerat parintele stiintei economice, stiinta care initial era cunoscuta sub denumirea de economie politica. De o deosebita importanta au fost în aceasta perioada dezvoltarile si contributiile acelor economisti care au efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu, cum sunt: W. Petty cu a sa "Aritmetica politica", F. Quesnay, cu faimosul sau "Tablou economic".

b) A doua perioada În evolutia gândirii si stiintei economice se încadreaza într-un orizont de timp cuprins între sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Aceasta perioada este dominanta si ilustrata de David Ricardo, cu lucrarea sa devenita clasica "Despre principiile economiei politice si ale impunerii" (1817); de Thomas Malthus ("Eseu asupra principiului populatiei" - 1798 si ,,Principii ale economiei politice" - 1820); de lohn S. Mill ("Despre definitia economiei politice si metoda ei caracteristica de investigatie" - 1836 si "Principiile economiei politice"¬1848).

În aceasta etapa a trait si a creat K. Marx, care este considerat un fondator de noua scoala economica, respectiv un nou curent de gândire economica. Opera sa fundamentala este "Capitalul", cu cele trei volume ale acestuia (volumul 1 - 1867, volumul II - 1885 si volumul III -1893).

c) A treia perioada este cuprinsa între anii '70 ai secolului al XIX-lea si marea recesiune mondiala din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp s-au impus contributiile stralucite ale scolii istorice germane (w. Roscher, G. Schmoller si îndeosebi F. List). Lucrarae lui Fr. List "Sistem national de economie politica" (1841) a deschis noi linii de abordare si analiza a economiei în general. În aceasta perioada s-au impus si marginalistii vienezi, specialisti în teoria valorii si a distributiei (E. Menger, E. Bahm-Bawerk, F. von Wieser). Un loc aparte au ocupat urmatorii economisti: Leon Walras ("Elemente de economie politica pura" - 1877); Vilfredo Pareto ("Manual de economie politica" - 1906); Alfred Marshall (,,Principii ale economiei politice" -1890 si ,,Banii, creditul si comertul" -1923).

d) A patra perioada în evolutia stiintei economice se încadreaza între anii '30 si anii '70 ai secolului al XX-lea.

1.3. Abordari ale economiei: micro si macroeconomica; pozitiva si normativa

Tinând seama de obiectivul general al disciplinei, ne vom limita la caracterizarea acelor stiinte economice care se delimiteaza dupa nivelul de structurare a activitatilor economice contemporane: microeconomie si macroeconomie.

Microeconomia este acea ramura a economiei care studiaza unitatile economice individuale, structurile si comportamentele lor (gospodarii individuale, firme, banci, administratii etc.), precum si interrelatiile dintre aceste unitati elementare.

Domeniile prioritare ale micro economiei sunt urmatoarele: deciziile întreprinzatorilor, ale unitatilor ce sustin oferta de bunuri; alegerile consumatorilor rationali; functionarea diferitelor tipuri de piete, ca relatii specifice între vânzatori si cumparatori; esecul pietelor; remu¬nerarea factorilor de productie.