Economie regională

Știința regională

Abordarea economică din perspectivă regională s-a confruntat cu dificultăţi rezultate, în special, din modalitatea în care principalele curente ale ştiinţei economice considerau spaţiul/teritoriul (omogen, fără influenţe prea mari asupra economicului etc.).

Mai mult, teoriile regionale au fost considerate anexe ale principalelor curente economice sau, în unele cazuri, reflecţii ale acestora.

Curentul de gândire care a contribuit în mod hotărâtor la recunoaşterea ştiinţei regionale a fost cel neoclasic, la care s-au adăugat, ulterior, şi alte şcoli economice moderne.

Teoria economică neoclasică a fost obligată să recunoască existenţa unui spaţiu diferenţiat, ce deţine caracteristici specifice şi care poate produce oportunităţi diferite (specializări, avantaje comparative etc.) pentru grupuri sau domenii diferite.

Oportunităţile şi distribuirea diferenţiată a resurselor naturale şi umane în spaţiu determină sau afectează într-o proporţie relativ însemnată opţiunile şi alegerile agenţilor economici şi rezidenţilor în ceea ce priveşte localizarea activităţilor lor.

Decizia de localizare poate fi influenţată, pe de-o parte, de factori precum: distanţa şi costurile de producţie/transport, accesul la informaţii, inovarea, cunoaşterea, reţelele inovative etc. şi, pe de altă parte, de politicile regionale bazate pe principii, instrumente şi mecanisme, care conduc la ierarhizări regionale sau urbane.

Punctul forte al teoriilor şi abordărilor regionale este faptul că acestea au reuşit să se diferenţieze/detaşeze de celelalte aspecte teoretice, atât prin caracterul lor complex, multidisciplinar, cât şi prin aportul consistent al economiştilor, geografilor, sociologilor etc.

Știinţa regională a încercat să ofere răspunsuri la problemele reale ale vieţii economice: localizarea optimă a activităţilor în spaţiu, calculul costurilor aferente transportului de la un punct la altul, distanţa de la periferie către zonele centrale, migraţia şi alte fenomene demografice, specializarea, aglomerările, economiile de scală etc.

Din punctul de vedere al dezvoltării economice putea spune că fenomenul globalizării a contribuit la relaţionarea directă, nemijlocită, între diferite zone ale globului aflate la mare distanţă unele de altele.

Încă de la începutul secolului XX, economistul englez Alfred Marshall a urmărit să analizeze şi să explice cu ajutorul economiilor externe avantajele determinate de localizarea activităţilor similare sau complementare într-un spaţiu dat.

Mai târziu, Alfred Weber adăugă un nou capitol microeconomiei, prezentând localizarea drept un important element de luat în considerare la iniţierea unor activităţi, alături de alte elemente economice tradiţionale (preţuri, cantitate etc.).

Perioada anilor '30 reprezintă un punct de inflexiune în evoluţia teoriei dezvoltării regionale prin noul mod de a privi lucrurile şi de a aborda problemele regionale. Încercând să ofere soluţii cât mai potrivite pentru obţinerea unui cost optim de transport, W. Christaller elaborează teoria locurilor centrale, realizând ierarhii urbane şi analizând monopolul determinat de distanţă sau de locaţie.

Aportul matematicii la dezvoltarea ştiinţei regionale nu poate fi contestat. Acest aspect a condus la apariţia primului model matematic de echilibru general, bazat pe elemente spaţiale/regionale propus de August Lösch, fapt ce a contribuit la elaborarea cunoscutei teorii economice generale a dezvoltării regionale.

Începând cu anii '70, interesul acordat localizării s-a redus sensibil, atenţia fiind îndreptată spre dezvoltarea regională şi fenomenele specifice asociate acesteia. Au apărut aspecte noi, care au condus la apariţia unor concepte noi: clusterele industriale, clusterele regionale, aglomerările spaţiale etc. (Chinitz B., 1961, Vernon R., 1962, Lichtenberg F.R., 1987).

Un alt moment istoric în evoluţia ştiinţei regionale este determinat de apariţia fenomenelor economice cu impact global, care au afectat nivelul mondial din anii '70 (criza globală, urbanizarea fără precedent, apariţia şi accentuarea activităţilor de protecţie a mediului).

Problematica regională devine complexă începând cu anii '80, implicaţiile fiind dificil de abordat şi corectat. Este momentul apariţiei unor noi teorii regionale, care s-au concentrat pe rolul şi importanţa instituţiilor şi intervenţiilor guvernamentale la nivel spaţial/teritorial şi pe acele politici publice aplicate la nivel regional sau local.

În prezent, noile tendinţe ale abordărilor teoretice regionale sunt concentrate, în special, pe factorii inovatori, pe cunoaştere, dar, în acelaşi timp, recunosc importanţa localizării şi a intervenţiilor publice.

Apariţia noilor concepte utilizate în analizele regionale ne amintesc de acest lucru: spaţiul diversificat, spaţiul stilizat, regiunile cunoaşterii, regiunile inteligente etc. Dezvoltarea endogenă devine punctul central al noilor teorii regionale, fiind considerată frecvent un nou mod de a privi şi analiza fenomenele economice care au loc la nivel teritorial.