Management Strategic

1.1. Concept, componente si determinanti ai strategiei

Radacinile etimologice ale cuvântului „strategie” se regasesc în antichitate, când titulatura de „strategos” era acordata unuia din cei 10 magistrati supremi ai Atenei. Mai târziu, termenul a primit semnificatia de general de armata al oraselor-stat din Grecia Antica (în greaca veche, stratos = armata, egos = conducator). Initial, în antichitatea greaca timpurie, termenul de „strategos” se referea la rolul generalului care comanda o armata. Ulterior, a dobândit sensul de „arta a generalului”, referindu-se la abilitatile psihologice si comportamentele care dadeau posibilitatea generalului de a-si îndeplini rolul. În timpul lui Pericle (450 î.e.n.), acceptiunea strategiei era de calitate manageriala (adminsitrativa, leadership, oratorie, putere), iar pe vremea lui Alexandru cel Mare (330 î.e.n.) strategia se referea la abilitatea de a desfasura fortele pentru a coplesi opozitia (dusmanul) si de a crea un sistem unitar de guvernare globala.

Daca în antichitate „stratego” însemna „planificarea distrugerii inamicilor prin utilizarea eficienta a resurselor”, în perioada moderna strategia are o semnificatie mult mai complexa, respectiv de „arta de a conduce un razboi”. Chiar daca termenul de strategie provine din limba greaca, semnificatia actuala a conceptului provine din opera clasica a lui Sun Tzu, elaborata în anul 500 î.e.n., „Arta razboiului”, considerata a fi primul tratat de strategie militara.

Problematica strategiei organizatiilor economice a preocupat o serie de personalitati marcante ale managementului, reprezentativi fiind: Harry Igor Ansoff, Alfred D. Chandler, Kenichi Ohmae si Michael E. Porter.

Pionierul planificarii strategice este Igor Ansoff, care a formula în anul 1963 acest concept, când parasea Lockhead Aircraft Corporation pentru a preda la Carnegie Institute of Technology. Henry Mintzberg considera cartea lui Ansoff „Strategia dezvoltarii întreprinderii”, publicata în 1965, ca modelul cel mai elaborat de planificare strategica, Sir Harvey-Jones afirmând despre aceeasi lucrare ca este „una dintre cele mai bune carti de economie din toate timpurile”. Dupa aceasta carte, Ansoff publica alte lucrari importante ca: „Business Strategy” (1969), „From Strategic Planing to Strategic Management” (1976), „Strategic Management” (1979) si „Implanting Strategic Management” (1984).

Studiind evolutia marilor societati americane între 1850 – 1920, Alfred D. Chandler (n.1918), profesor de istoria gestiunii la Harvard, remarca faptul ca în acea perioada a aparut o noua unitate economica – întreprinderea formata din numeroase unitati de exploatare, fiecare gestionata relativ autonom. El contribuie la restructurarea generala a întreprinderilor americane prin organizarea departamentala, fiind unul din primii teoreticieni în management care a prevazut importanta planificarii strategice pentru întreprindere, înainte de elaborarea structurii organizatorice. În cea mai remarcabila lucrare a sa, „Strategii si structuri ale întreprinderii”, Alfred Chandler explica relatiile care exista în cadrul organizatiilor între strategie si structura, definind strategia ca „determinarea scopurilor si obiectivelor pe termen lung, a mijloacelor de actiune si alocarea resurselor necesare” si considerând structura organizatiei ca fiind „modelul de organizare si asamblare pentru a aplica strategia aleasa, împreuna cu toate ierarhiile si relatiile de autoritate pe care acestea le implica”.