Metode de Determinare a Prețurilor

Costul şi preţul au natură economică comună, ambele exprimând consumul de muncă socială. În acelaşi timp costul reprezintă partea cea mai mare a valorii unei mărfi, cealaltă parte fiind alcătuită din profit, accize, TVA, adaos comercial. Potrivit SNC 3 „Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii”, costul producţiei care stă la baza determinării preţului reprezintă consumurile care se atribuie produsului finit şi serviciilor prestate. Consumurile totale (TC) reflectă resursele utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. Structura consumurilor totale poate fi reprezentată din două aspecte:

- reieşind din modul de atribuire asupra producţiei;

- din evoluţia odată cu modificarea cantităţii de producţie.

Conform primului criteriu, consumurile se divizează în directe şi indirecte.

Consumurile directe (DC) sunt consumurile ce pot fi atribuite în mod direct la un produs concret. Ele sunt reprezentate de:

1. consumurile directe de materiale:

- materia primă şi materialele care formează baza producţiei fabricate;

- articole, accesorii şi semifabricate supuse asamblări sau prelucrării suplimentare;

- combustibilul de toate tipurile consumat în scopuri tehnologice;

- valoarea serviciilor cu caracter de producţie prestate de terţi.

2. Consumurile directe privind retribuirea muncii:

- retribuţiile pentru munca prestată calculate în baza tarifelor de acord, salariile tarifare;

- sporurile la salariile plătite muncitorilor în conformitate cu specificul de lucru din ramură;

- primele;

- remunerarea zilelor de odihnă pentru munca ce depăşeşte durata timpului de muncă;

- remunerarea concediilor, a orelor cu înlesniri pentru adolescenţi, a timpului acordat atribuţiilor de stat.

3. Consumurile directe privind contribuţiile la asigurările sociale şi medicale obligatorii.

Consumurile indirecte (IC) sunt consumurile ce nu pot fi identificate direct pentru un anumit produs. Ele sunt reprezentate de:

- consumurile de întreţinere şi deservire a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;

- uzura mijloacelor de producţie cu destinaţie productivă;

- amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producţie

- uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată folosite pentru deservirea capitalului de producţie;

- consumurile aferente perfecţionării tehnologiei, îmbunătăţirii calităţii;

- salariile muncitorilor auxiliari, ale personalului administrativ şi de conducere;

- consumuri de deplasare a presoanului de producere etc.

La finele perioadei de gestiune, consumurile indirecte de producţie se repartizează în funcţie de o anumită bază de repartizare (cantitatea de produse fabricate; consmurile de materiale, etc.)

În funcţie de al doilea criteriu, consumurile totale se divizează din :

Consumurile variabile (VC) sunt acele consumuri care se modifică în raport cu volumul producţiei, lucrărilor executate, serviciilor prestate.

Consumurile fixe (constante) (FC) sunt acele consumuri care rămân constante într-un anumit diapazon de modificări, indiferent de variaţia volumului producţiei sau activităţii de afaceri a personalului de conducere.

La fel problematica determinării preţului impune utilizarea COSTULUI MARGINAL (MC) care este definit ca costul suplimentar antrenat pentru producerea unei unităţi adiţionale (suplimentare) de bun.

MC = ∆TC/ ∆Q

Metodele de determinare a preţului în baza costului sunt:

METODA COSTULUI COMPLET (TOTAL)

Esenţa şi modul de aplicare: se determină costurile totale prin suma dintre consumurile directe şi indirecte (sau fixe şi variabile), la care se adaogă o marjă de profit ce corespunde efortului depus şi riscului asumat. Marja trebuie dimensionată astfel încât să nu constituie o atracţie de a intra în ramură pentru noii concurenţi. Pentru anumite articole de consumuri, precum şi pentru rentabilitatea anumitor produse statul stabileşte plafoane sau limitează mărimea.

Relaţia prin care se determină preţul este:

P = ATC + (ATC x Mp), unde

ATC – costul mediu total;

Mp – marja unitară de profit.

De exemplu: dacă ATC constituie 100 lei iar Mp – 20%, preţul unitar va fi:

P = 100 + (100 x 0,2) = 120 lei

Utilizarea metodei "cost-plus" in decizia de preţ a firmei răspunde obiectivului de a obţine un nivel satisfăcător al venitului pe termen lung, nu neapărat maxim. Utilizarea acestei metode în fundamentarea pe termen lung a preţurilor prezintă anumite avantaje, dintre care se remarcă simplitatea, asigurarea unui nivel adecvat de profitabilitate.