MicroEconomia

Obiectul si subiectul proprietatii

Problema proprietatii constituie unul dintre punctele cardinale ale teoriei economice, la fel ca de altfel ale unor importante areale ale stiintelor juridice. Proprietatea asupra bunurilor subsumeaza pe de o parte conceptul de proprietate, pe de alta parte obiectul si subiectii acesteia. In literatura de specialitate, cu impact asupra domeniului nostru, exista trei sensuri atribuibile notiunii de proprietate: sensul juridic, sensul filosofic si sensul economic.

Singurul sens pe care il vom dezvolta in avcest context, cel economic, reliefeaza faptul ca relatiile dintre oameni si bunuri sunt abstractii stiintifice, continutul real al proprietatii constand in relatiile materiale dintre oameni sau grupuri, in legatura cu bunurile. In acest sens proprietatea reprezinta ansamblul raporturilor interumane in legatura cu bunurile, raporturi reglate de norme istoriceste determinate in plan social.

Este evident din aceasta posibila definitie ca subiectii proprietatii sunt oamenii, pe diferite paliere: individ, familie, grup, societate. Proprietatea la nivel de individ si familie este forma dominanta in conditii de libertate, aceasta inclusiv in conditiile liberei exercitari a dreptului in privinta resurselor economice, a capitalului. Subiectii proprietatii sunt determinabili atat in caliatate de producatori cat si de consumatori, posesori ai factorilor de productie de care dispun. Determinari de factura diferita sunt aplicabile grupurilor in functie de dimensiunile acestora si de obiectivele prioritare urmarite.

In ceea ce priveste obiectul proprietatii, acesta este definit drept ansamblul de bunuri identificabile si masurabile din punct de vedere economic. Bunurile economice sunt acelea ce intra in circuitul marfar sau cel putin capata o expresie baneasca. De o atentie aparte se bucura in acest context in literatura de specialitate, proprietatea asupra unei resurse de o specificitate aparte, si anume forta de munca. In epoca moderna forta de munca este obiectul proprietatii producatorului ca persoana libera.

Formele de proprietate

Formele de proprietate sunt istoriceste determinate si in general se particularizeaza in epoci diferite. Preistoria omenirii consemneaza proprietatea individuala asupra bunurilor mobile, ulterior aparand si proprietatea colectiva generata de pamant. Proprietatea este riguros definita si clasificata in dreptul civil roman, ale carui temelii subzista si astazi.

In principiu proprietatea se subdivide in raport cu gradul de asociere in exercitarea atributelor proprietatii dar si din perspectiva manageriala cu privire la obiectul proprietatii. Avem urmatoarele forme:

- proprietatea individuala

- proprietatea asociativa (familiara sau de grup)

- proprietatea de stat precum si forme mixte de asociere rezultate din mixajul primelor trei forme de proprietate.

Proprietatea indivizilor (proprietatea particulara) si proprietatea de tip asociativ sunt cantonate in masura covarsitoare in sfera proprietatii mici si mijlocii, indiferent de natura exercitarii proprietatii. In practica, de la aceasta regula fac exceptie sectorul financiar-bancar precum si sectoarele in care se insereaza asa numitele monopoluri traditionale ale statului (industria de aparare, pietele de tip oligopol, etc.).

Proprietatea statului asupra unor arealuri economice, cunoscuta si drept sectorul guvernamental, circumscrie de regula un domeniu de importanta nationala sau caracterizat printr-un volum de investitii, sau un risc mare, ambele neaceptabile pentru intreprinzatori privati. Ineficienta dovedita de acest sector in cele mai multe dintre tarile lumii, in care sectorul de stat a inregistrat zone de proprietate mai mari sau mai mici, a generat o succesiune de forme asociative in care elementul statal era potentat de cel privat, intr-o structura mai flexibila si implicit mai eficienta.

Criza proprietatii. Privatizarea

Asertiunea finala a paragrafului anterior a condus la abordari menite sa debloce mecanismul proprietatii getionata de catre stat prin programe coerente de privatizare. Aceste programe au capatat o relevanta aparte in momentul in care dupa 1989, tarile cu economia in tranzitie din Europa Centrala si de Est si apoi cele din fostul spatiu sovietic au declansat un program masiv de privatizari, program fara precedent sau ehivalent in istoria economica.

Problemele fundamentale care s-au pus in context erau concentrate pe urmatoarele aliniamente: anularea acelor structuri de proprietate ce au blocat infaptuirea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului; masuri de schimbare a raportului dintre formele de proprietate in procesul descentralizarii; asigurarea unui continut economic si social adecvat fiecarei forme de proprietate; diversificarea formelor de proprietate si adoptarea unor reglementari specifice in concordanta cu standartele internationale ale domeniului.

Privatizarea, ca proces de structurare a unor forme de proprietate in care statul sa nu genereze scurgeri bugetare spre un sector prin definitie ineficient, presupune crearea unor structuri economice de mai multe genuri: specifice tarilor industrializate in care marea proprietate privata coexista cu proprietatea publica si mica proprietate particulara si cooperatista: specifice tarilor din aceaasi categorie, cea a economiilor in tranzitie, in care proprietatea publica se transforma in ritm accelerat in proprietate particulara

In orice economie viabila formele de proprietate cele mai diferite coexista si sunt complementare in realizarea productiei (outputului). Coexistenta lor trebuie insa armonizata prin politici coerente de privatizare, sau in situatii determinate, de factura opusa, de nationalizare. O componenta a procesului de privatizare o constituie imbinarea intre capitalul autohton si cel strain. In conditiile in care formele de privatizare generate prin aportul exclusiv al capitalului autohton nu pot depasi decat in mod sporadic bariera marilor firme, inserarea capitalului strain devine o necesitate organica prin prisma nevoii de infuzie de capital. Practic si marile economii ale lumii trec printr-un proces de internationalizare care departe de a fi specific pe relatia tari dezvoltate ¬ alte tari (cu predilectie cele cu economia in tranzitie) devine o realitate omniprezenta a gradudului sporit de interdependenta dintre marile economii ale lumii. Cel mai mare investitor strain la aceasta ora in Marea Britanie sunt firmele americane. Simultan cel mai mare investitor strain pe piata americana sunt firmele britanice.

In sfarsit sa mai notam si faptul ca, de regula, cea mai raspandita acceptiune a sectorului public este aceea dupa care el se suprapune cu proprietatea statului in economie. Realitatea este ca in majoritatea tarilor finalitatea sectorului public, interesele colectivitatilor, genereaza o tendinta de mixare a capitalului de stat cu alte forme de proprietate.