Previziune economică

CAP.1-OBIECTUL PREVIZIUNII MACROECONOMICE

1-PREVIZIUNEA, COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A CONDUCERII MACROECONOMICE.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE.CONDIŢIILE APARIŢIEI ŞTIINŢEI CONDUCERII

2-CURENTE ŞI TENDINŢE ÎN GÎNDIREA PREVIZIONALĂ

3-CATEGORII ŞI INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE : LOCUL ŞI ROLUL ACESTORA ÎN

ACTIVITATEA DE CONDUCERE

4-FUNCŢII,PRINCIPII, CADRUL ORGANIZATORIC ŞI FUNCŢIONAL AL ACTIVITĂŢII

PREVIZIONALE

1-PREVIZIUNEA, COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A CONDUCERII MACROECONOMICE.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE. CONDIŢIILE APARIŢIEI ŞTIINŢEI CONDUCERII

Economia naţională modernă constituie un mecanism complex, format dintr-o multitudine de unităţi economice, ramuri şi subramuri, unităţi administrativ-teritoriale, între care există strînse legături de interdependenţă ca rezultat al diviziunii sociale a muncii.

Pentru ca o întreprindere sau o ramură să-şi poată desfăşura activitatea în condiţii normale, este necesar ca alte întreprinderi sau ramuri să-i furnizeze mijloacele de producţie necesare şi să-i absoarbă produsele, realizîndu-se reproducţia. Tot astfel, activităţile economice din diferite judeţe, localităţi, sînt legate între ele prin strînse legături de schimb, integrîndu-se astfel, într-un proces complex care cuprinde întreaga ţară.

Existenţa acestor legături, a acestor interdependenţe dintre unităţi, ramuri şi subramuri, unităţi administrativ-teritoriale, determină caracterul complex al economiei şi impune cu necesitate asigurarea unor orientări, a unor ordonări a fluxurilor economice la nivelul economiei.

Necesităţile societăţii sînt mari şi în continuă creştere, în timp ce resursele sînt limitate şi epuizabile. Dacă din resursele sociale vor fi alocate altei ramuri de activitate mai mult decît este nevoia ei reală, această ramură se va dezvolta mai repede, iar peste o perioadă de timp va produce mai mult decît este nevoia socială de produse ale acelei ramuri. În felul acesta o cantitate de resurse a fost cheltuită în mod inutil, întîmpinîndu-se şi greutăţi în ceea ce priveşte realizarea acestor produse. Pe de altă parte însă, nu vom mai avea posibilitatea să satisfacem la nivelul necesităţilor reale cerinţele altor ramuri. Se vor înregistra stocuri, produse nevandabile sau greu vandabile, paralel cu o risipă de resurse.

Dacă, din resursele sociale vor fi alocate unei ramuri mai puţin decît nevoia ei reală, ramura respectivă se va dezvolta în ritmuri mai lente decît ar fi fost normal şi peste o anumită perioadă de timp va produce mai puţin decît este nevoia socială, ponderea ei în produsul global brut va scădea, producîndu-se perturbări în aprovizionarea altor ramuri sau agenţi economici, dacă ramura este producătoare de mijloace de producţie. Dacă ramura este producătoare de bunuri de consum se vor produce perturbaţii pe linia aprovizionării populaţiei.

A utiliza resursele în forma cea mai adecvată, a concepe şi realiza un model eficient al raportului dintre resurse şi nevoi, a prognoza evoluţia acestui raport şi a găsi căile optimizării lui, este o ştiinţă – ŞTIINŢA CONDUCERII.

ŞTIINŢA CONDUCERII = identifică şi cercetează principiile generale ce stau la baza îndrumării, orientării activităţii economico şi sociale, elaborînd un sistem de metode şi tehnici de lucru care să permită utilizarea lor în practică

Conducerea a devenit o cerinţă obiectivă în lumea contemporană, care decurge din însăşi condiţiile materiale ale producţiei moderne :

a)-revoluţia tehnico-ştiinţifică, caracterizată de importante realizări, de pătrunderea acestora în economie, exercită o puternică influenţă asupra dezvoltării factorilor de producţie şi asupra organizării şi conducerii producţiei materiale, atît la nivel micro cît şi la nivel macroeconomic

b)-dezvoltarea impetuoasă a factorilor de producţie s-a produs ca urmare firească a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi implică adîncirea diviziunii sociale a muncii, accentuarea procesului paralel cu creşterea concentrării şi a cooperării în producţie, aspecte care multiplică şi diversifică legăturile indisolubile ce există pe linia aprovizionării tehnico-materiale şi desfacerii între agenţi economici, ramuri de activitate, unităţi administrativ-teritoriale

c)-necesitatea creşterii continue a eficienţei activităţii economice

ŞTIINŢA ECONOMICĂ = ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele care au întrebuinţări alternative, modul în care ne decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative pentru realizarea unui scop prevăzut. Iată, aşadar, ce înţelegem prin PREVIZIUNE

Ca ştiinţă, conducerea presupune stabilirea unor principii, metode şi tehnici de lucru cu caracter general a căror utilizare să asigure folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar din sistemul economic respectiv.

Ca artă, conducerea înseamnă transpunerea acestor principii, metode şi tehnici de lucru la condiţiile concrete în care funcţionează sistemul, îmbunătăţirea lor continuă în raport cu cerinţele practicii în permanentă perfecţionare.

Se acţionează deci asupra mijloacelor existente în prezent în vederea realizării unor dinamici economico-sociale convenabile în conformitate cu scopurile de perspectivă, se explorează principalele tendinţe de evoluţie şi implicaţiile acestora asupra viitorului. Se orientează eforturile în direcţiile considerate convenabile.

Prin previziuni (planuri, programe, prognoze, conjuncturi, proiecte) se deduce traiectoria viitoare a evenimentelor, fenomenelor şi proceselor economice pe baza unei analize riguros ştiinţifice a realităţii. Perioada statornicirii ŞTIINŢEI CONDUCERII poate fi împărţită în 3 etape :

1-în prima etapă se realizează CONDUCEREA EMPIRICĂ, în care intuiţia şi experienţa deţineau locul principal

2-în etapa a doua apar şi se consolidează CONCEPTELE GENERALE ale conducerii ştiinţifice, procesul de producere a bunurilor materiale fiind condiţionat de utilizarea la scară din ce în ce mai largă a unor mijloace de muncă de valoare mare şi randament ridicat, progresul tehnic, cerinţele creşterii productivităţii muncii sociale, influenţînd direct perfecţionarea formelor şi metodelor de conducere

3-etapa a treia, etapă caracteristică CONDUCERII ŞTIINŢIFICE, este contemporană nouă