Produse și Servicii Bancare

1.1. Obiective

- cunoaşterea mediului economic românesc din perioada 1990 – 2009

- identificarea elementelor care au generat criza financiară globală

- prezentarea evoluţiei sistemului bancar românesc şi a ofertei bancare

1.2. Situaţia României şi a sistemului bancar

-România a parcurs după 1990 o perioadă de tranziţie la economia de piaţă de10 ani, aşa cum s-a întâmplat si cu celelalte ţări foste socialiste, şi un ciclu economic complet, cu perioada de recesiune (2009) după cea de supraîncălzire (2007/2008).

-Istoria tranziţiei noastre la economia de piaţă ne-a învăţat că lipsa coordonării între politicile economice şi ezitările politice fac necesare ajustări economice frecvente, care sunt costisitoare din punct de vedere social (inflaţie, şomaj, datorii).

-În deceniul care s-a încheiat anul trecut, politicile economice din România sau concentrat pe atingerea obiectivului aderării la Uniunea Europeana şi acest lucru ne-a obligat să exersăm coordonarea politicilor economice, în condiţiile în care încă nu s-a înţeles care sunt limitele fiecăreia dintre acestea. Mix-ul de politici a fost necesar pentru că niciuna dintre politicile monetară, a băncii centrale, fiscală şi de venituri promovată de guvern şi structurală, decisă într-o economie de piaţă de către agenţii economici, nu poate obţine obiectivul propus prin strategie, pentru simplul motiv că fiecare dintre aceste politici se adresează doar unui anumit segment al economiei.

1.2.1. Tranziţia la economia de piaţă

-Înainte de 1990, economia era organizată centralizat, iar deciziile de producţie pentru fiecare întreprindere din economia naţională erau luate pe baza unui plan. Într-o astfel de economie, preţurile erau doar simple expresii în monedă ale unor agregări obţinute prin tabelul intrări – ieşiri.

-Programele de tranziţie la economia de piaţă au reprezentat un set de politici imaginate de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BM) si aplicate diferit de numeroase guverne şi erau bazate cel puţin pe trei elemente: liberalizare a preţurilor şi comerţului, administrare privată a activelor, sistem bancar pe două niveluri (banca centrală şi bănci comerciale).

-Fiecare stat a urmat în ritmul propriu acest set de politici, fără însă să existe o strategie construită la nivel naţional, şi care sa fie înţeleasă de opinia publică. În aceste condiţii, de fiecare dată când erau luate masuri de restructurare economică cu implicaţii de tipul şomajului, apăreau protestele de masa şi

programul de reforme era abandonat din lipsa unui sprijin public.

-Aceasta strategie „doi paşi înainte, unul înapoi”, numită „stop and go” are ca rezultat creşterea costurilor sociale ale reformelor, deoarece restructurările se întind pe perioade de timp mai mari, şi împreună cu ele şi perioadele de ajustare a disponibilului de locuri de muncă, dar şi a salariilor (datorită întârzierii reluării creşterii productivităţii muncii). Strategia „stop and go” este foarte bine ilustrată de evoluţia PIB-ului în deceniul tranziţiei la economia de piaţă.

-Programul de reformă, destul de curajos dar relativ gradual din perioada 1990 – 1992 (liberalizarea parţiala a preţurilor, renunţarea la decizia centralizată în producţie, transformarea întreprinderilor de stat în societăţi comerciale şi începerea efortului de privatizare), a permis alocarea mai eficientă a resurselor în economie şi un mic avans de productivitate a muncii. Rezultatul a fost revenirea creşterii economice în 1993 şi 1994.

-Din păcate, în 1994 programul de reforme a fost abandonat pentru că ritmul destul de lent al aplicării măsurilor producea costuri sociale prea greu de suportat pentru o perioadă atât de îndelungată. Rezultatul a fost o creştere economica nesustenabilă în 1995 şi 1996, şi necesitatea unor reforme şi mai dure în perioada 1997 – 1999.

-Din nefericire pentru economia româneasca, reformele dure din perioada 1997 – 1999 au fost aplicate într-un mediu internaţional marcat de criza financiară din Asia si Rusia, ceea ce a afectat capacitatea noastră de a atrage fonduri externe pentru finanţarea reformelor.

-Ritmul lent al reformelor din perioada 1990 - 1993 a condus la persistenţa şi creşterea ratei inflaţiei în România până la niveluri exprimate cu trei cifre (256.1% in 1993; astfel, 1 leu de la 1 ianuarie 1993 mai valora doar 28 bani la 31 decembrie acelaşi an. Pentru comparaţie, 1 leu de la 1 ianuarie 2009 valora aproximativ 95 de bani la 31 decembrie 2009). Abandonarea reformelor la mijlocul anilor `90 a readus inflaţia la nivelul exprimat cu trei cifre în 1997. Ritmul susţinut de dezinflaţie început în 1998 a fost rezultatul instaurării unei politici monetare restrictive, pe fondul realizării unor reforme structurale (finalizarea liberalizării preturilor, abandonarea sistemului de subvenţii în marile ramuri economice, etc).

-Trebuie menţionat că ajustarea economică făcută prin politica monetară este extrem de costisitoare din punct de vedere social, pentru că în acest caz corecţia afectează pe toata lumea în acelaşi timp şi scade preturile tuturor activelor. Rezultatul acestui tip de ajustare economica poate fi o recesiune de scurtă durată.

-Dacă politica de restructurare economică în întreprinderile aflate la acel moment în proprietate de stat ar fi fost făcuta la timp şi în ritm susţinut, productivitatea muncii ar fi permis menţinerea/creşterea salariilor şi alocarea mai bună a resurselor de capital uman. Din păcate, în acea perioadă, s-au amânat reformele structurale şi veniturile au fost susţinute inflaţionist, iar ajustarea a fost făcută în ceasul al 12-lea prin politica monetară, cu costuri sociale mari.

-O imagine sugestivă a costului social al absentei mix-ului de politici în perioada tranziţiei la economia de piaţă este evoluţia numărului de pensionari. Pentru că reformele structurale erau lente, şomajul ar fi crescut iar crearea de noi locuri de munca era imperceptibilă. Decizia de politica economică a fost aceea ca pensionarea anticipată sa fie folosită drept înlocuitor al restructurării pieţei forţei de muncă (şi implicit al şomajului).

-Din păcate, bugetul de pensii era si el afectat de scăderea economică (ca şi PIB-ul) şi ca atare se reducea. Singura soluţie găsită a fost creşterea impozitării muncii, ceea ce nu a făcut decât să întârzie şi mai mult crearea de noi locuri de muncă. În condiţiile în care numărul de pensionari a crescut mai repede decât bugetul din care pensiile erau plătite, singura soluţie de achitare a pensiilor a rămas reducerea cuantumului pensiei.