Cuprins
- Tema 1 Teoria economică: obiectul de studiu şi specificul metodologiei 3
- Tema 2 Activitatea economică şi componentele ei de bază 8
- Tema 3 Relaţiile de proprietate în economia de piaţă 14
- Tema 4 Institutele economice şi rolul statului în economia de piaţă 17
- Tema 5 Esenţa, structura şi infrastructura pieţei 21
- Tema 6 Teoriile economice ale mărfii şi banilor 31
- Tema 7 Teoriile antreprenoriatului şi ale factorilor de producţie 37
- Tema 8 Cererea şi alegerea consumatorului 44
- Tema 9 Conceptul elasticităţii cererii 52
- Tema 10 Realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi serviciilor 56
- Tema 11 Comportamentul economic al producătorului 60
- Tema 12 Teoria costurilor de producţie în analiza microeconomică 64
- Tema 13 Comportamentul firmei pe diferite pieţe concurenţiale 68
- Tema 14 Piaţa factorilor de producţie şi formarea veniturilor factoriale 74
- Tema 15 Indicatorii macroeconomici de bază 84
- Tema 16 Cererea şi oferta agregată 89
- Tema 17 Ciclul economic, inflaţia şi şomajul 93
- Tema 18 Circuitul monetar şi politica monetar-creditară a statului 98
- Tema 19 Sistemul financiar şi politica fiscală a statului 105
- Tema 20 Creşterea economică 110
- Tema 21 Problemele gospodăriei mondiale 114
Extras din curs
Tema 1. TEORIA ECONOMICĂ: OBIECTUL DE STUDIU
ŞI SPECIFICUL METODOLOGIEI
1. Teoria economică ca ştiinţă. Evoluţia obiectului de studiu al ştiinţei economice.
2. Legile economice şi categoriile economice. Economia pozitivă şi normativă.
3. Metodologia teoriei economice. Funcţiile economicsului.
4. Economicsul în sistemul ştiinţelor economice. Nivelurile economiei.
Teoria economică ca ştiinţă.
Evoluţia obiectului de studiu al ştiinţei economice.
Ştiinţa economică ocupă un loc însemnat în sistemul ştiinţelor care studiază
societatea. Formarea ştiinţei economice a constituit un proces complex şi îndelungat, proces
care a avut la bază atît dezvoltarea economică, cît şi aprofundarea cunoaşterii realităţii
înconjurătoare, perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de investigare.
Prima etapă – preştiinţifică – începe din antichitate şi durează pînă în sec. XVIII.
Elementele incipiente de gîndire economică au apărut în Orientul Antic, cel mai cunoscut
curent de gîndire economică fiind Confucianismul în China. Ulterior, s-au ivit idei
economice în Italia, Egipt, Babilon. Totuşi, momentul de vîrf al începuturilor gîndirii
economice l-a constituit Grecia Antică cu Xenofon, Platon, Aristotel.
Xenofon vede bogăţia, mărimea patrimoniului ca obiect al economiei, ca ştiinţă.
Platon tratează proprietatea, munca, diviziunea socială a munci, funcţiile banilor.
Aristotel face distincţie între economia domestică, oiconomie şi economia de schimb
(hrematistica). Prima se bazează pe necesitate şi are drept scop agonisirea naturală, limitată
de nevoile de consum şi de folosinţă. Hrematistica se întemeiază pe schimb şi urmăreşte
acumularea infinită a bogăţiei sub formă de bani. Hrematistica se ocupă mai ales cu banii
pentru că aceştia constituie scopul schimbului.
Aristotel sesizează valoarea de consum a mărfii. După Aristotel, economia are ca
obiect de studiu comportamentul omului ca membru al societăţii. Scopul economiei îl
reprezintă bogăţia.
În Evul Mediu gîndirea economică a fost legată de concepţia creştină a scolasticilor
(Toma d’Aquino) cu privire la existenţă şi etică. Ei susţineau teoria preţului just şi a
incriminării ratei înalte a dobînzii.
Odată cu dezvoltarea şi statornicirea statelor feudale centralizate, apare necesitatea
într-o ştiinţă economică care ar da explicaţia fenomenelor economice din punct de vedere a
realizării lor la nivelul statului. În 1615 savantul francez Antgine de Moncretien în lucrarea
“Tratatul despre Economia Politică” introduce termenul “economie politică”.
Mercantilismul (mercante – marfă) a însemnat un salt deosebit asupra vieţii
economice. Sursa de acumulare a bogăţiei statului ei au văzut-o în comerţ. Mercantiliştii apar
în Spania, Anglia, Franţa. Ideea şcolii este că izvorul bogăţiei statului este aurul, care poate fi
acumulat în rezultatul dezvoltării comerţului exterior. Ei au inventat sistemul protecţionist,
conform căruia să nu se permită importarea mărfurilor străine, introducînd vămi şi impozite.
Reprezentanţi de bază: Flober, Tomas Man, W. Pety, D. Cantemir.
Etapa a doua a constituirii propriu zise a ştiinţei economice, cuprinsă între anii 1750-
1870, a fost marcată de apariţia unui nou curent de gîndire economică, care a transferat
analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei.
Şcoala fiziocrată a apărut în Franţa, în secolul XVII. Manifestul curentului fiziocrat îl
constituie “Tabloul economic”, elaborat de Fr. Quesnay, în care se prezintă pentru prima dată
un model cantitativ al circuitului economic şi al fluxurilor dintre ramurile economice
naţionale. Ideile şcolii: bogăţia societăţii este munca oamenilor în agricultură; existenţa unei
ordini naturale a societăţii umane; neintervenţia statului în viaţa economică.
Şcoala clasică a economiei politice, momentul de vîrf în evoluţia teoriei economice, a
pus bazele curentului de gîndire şi politică economică denumit liberalismul economic (A.
Smit, D. Ricardo, Thomas Maltus, J.B. Say).
Ideea promovată de clasici o reprezintă liberschimbismul, ca sistem, în cadrul căruia
schimbul economic între naţiuni nu trebuie să fie supus controlului statului. A. Smith în
lucrarea “Avuţia naţiunilor” fundamentează teze care întregesc conţinutul teoretic şi
metodologic al teoriei economice: defineşte mai riguros noţiunea de muncă productivă şi
neproductivă; îmbogăţeşte cu iei noi teoria obiectivă a valorii; explică noţiunea de salariu,
profit, rentă, capital; pun e bazele comerţului internaţional.
Conținut arhivă zip
- Teoria Economica si Doctrinele Economice.pdf