Tipologia Politicilor Regionale în UE

I. Introducere

Politica regională urmăreşte să corecteze dezechilibrele regionale astfel încât să se asigure o repartizare mai echilibrată a populaţiei şi activităţilor economice pe ansamblul teritoriului.

Politica regională poate fi definită ca reprezentând utilizarea, de către autorităţile publice, a unei combinaţii de instrumente de politică economică în scopul stimulării investiţiilor, creării de noi locuri de muncă şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o regiune/teritoriu anume. Asemenea instrumente de politică economică acoperă o gamă largă, de la cele cu caracter general ca de pildă, cadrul legal destinat să susţină dezvoltarea, reglementările economice la măsuri specifice, modalităţi de a pune pârghiile de intervenţie ale statului în serviciul soluţionării problemelor dezvoltării economice regionale..

Necesitatea unei politici regionale, care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei demografice şi localizarea polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor regiunilor cel mai slab dezvoltată pentru a le ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenţia legiuitorului comunitar de-a lungul celor peste patru decenii de existenţă a UE. Politica regională a UE a fost iniţiată în 1975, cu aproximaţie acum 20 de ani, printr-o decizie a Consiliului, în baza Articolului 235 a Tratatului de la Roma. De atunci scopul politicii regionale a fost de a contribui la “redresarea celor mai importante dezechilibre regionale din Comunitate”. Pentru acest scop s-a creat Fondul European de Dezvoltare Regională (EFRE). În această politică regional dimensiunea teritorială a jucat un rol mai degrabă subordonat. O consolidare a obiectivului politicilor regionale a fost determinată prin Single European Act, (SEA) care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Pentru politica regională sînt de însemnătate aparte mai ales articolele 130 a-e ale Tratatului CE. În al doilea paragraf, textul articolului 130, reia formulările din Preambulul Tratatului CE, astfel adăugînd o conotaţie în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului la acest obiectiv: “Comunitatea are în deosebi drept scop reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni precum şi a rămînerii în urmă a zonelor celor mai puţin favorizate”. Un pas mai departe este întreprins de Tratatul asupra UE semnat la 7 februarie1992, semnat la Maastricht. Inter alia, acesta prevede, crearea unui “fond pentru coeziune”, prin care este prevăzut să fie furnizate finanţări proiectelor din domeniul mediului şi al reţelelor transeuropene din domeniul infrastructurii transport. Tratatul UE de la Maastricht stabileşte foarte clar noi direcţii ale politicilor de dezvoltare a amenajării teritoriului în mai multe domenii: • consolidarea controlului democratic prin Parlamentul European sub forma dreptului de veto la înfiinţarea unui Fond Structural; • introducerea principiului general valabil al subsidiarităţii; • crearea “Comitetului Regiunilor (CR)” în calitate de organism regional, constînd din “reprezentanţi ai structurilor regionale şi locale” (art. 198a-c Tratat CE).În plus Tratatul conţine prezentările generale ale dezvoltării amenajării teritoriului ale UE referitor la “crearea unui spaţiu fără frontiere interne” şi “promovarea coeziunii economice şi sociale” care trebuie să se concretizeze prin următoarele obiective şi măsuri: • reducerea disparităţilor dintre nivelele de dezvoltare ale regiunilor (art. 130a Tratat CE); • consolidarea reţelelor transfrontaliere (art. 129b, pasajul 1 Tratat CE); • păstrarea, îmbunătăţirea calităţii şi protecţia mediului (art. 130r, alineat 1 Tratat CE); • utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale (art. 130r, alineat 1 Tratat CE); • respectarea diversităţii naţionale şi regionale (art. 128, alineat 1 Tratat CE). Aceste prevederi cu caracter juridic ale Tratatului capacitează UE să fie mai activă în domeniul politicilor regionale.

II. Politica regională în Uniunea Europeană Scopul strategiilor politicilor regionale sunt:

1. realizarea unui anumit echilibru în ceea ce priveşte nivelul mediu pe locuitor al veniturilor populaţiei pe plan regional;

2. restrângerea în anumite limite a şomajului pe regiuni;

3. diminuarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a emigrării.

În prezent Politica Regională a Uniunii Europene se confruntă cu trei mari provocări:

• Competiţia - din ce în ce mai acerbă o dată cu liberalizarea comerţului. Firmele se localizează acolo unde găsesc condiţii propice pentru a le creşte nivelul de competitivitate. Dacă regiunile doresc să dezvolte sectorul afacerilor pe teritoriul propriu atunci ele trebuie să fie suficient de "echipate" pentru a oferi infrastructura şi serviciile la un nivel calitativ superior;

• Societatea informaţională şi revoluţia tehnologică - care contribuie la creşterea gradului de flexibilitate a oamenilor, companiilor şi teritoriilor. Existenţa reţelelor de telecomunicaţii presupune ca oamenii, indiferent de locaţie, pot avea acces la Know-how, inovare şi instruire de o calitate superioară.

• Extinderea - care reprezintă atât o oportunitate cât şi o provocare pentru Uniunea Europeană.