Musculație - teoria și metodologia educației fizice și a sportului

CAPITOLUL I

TEORIA ŞI METODICA EDUCAŢIEI FIZICE

- DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ -

Fiecare domeniu de activitate are la bază şi dezvoltă idei teoretice pentru care trebuie să găsească modalitatea de a fi aplicate în practică.

Astfel, pentru fiecare situaţie se dezvoltă o metodică care fundamentează şi aplică în practică elementele specifice respectivelor domenii.

În educaţie fizică şi sport, metodica specifică pune în discuţie relaţia predare-învăţare din interiorul procesului didactic, prin care se urmăreşte transmiterea conţinutului teoretic şi practic al domeniului.

Pentru recunoaşterea unei ştiinţe se impune îndeplinirea următoarelor condiţii :

- să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare;

- să posede o axiomatică proprie;

- să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală;

- să deţină metode proprii (în sens larg);

- să posede o epistemologie internă;

- să aibă contingente istorice bine conturate.

Privită ca o disciplină care urmăreşte îndeosebi realizarea eficientă a obiectivelor educaţiei fizice, metodica valorifică experienţa domeniului în vederea aplicării ideilor avansate de teoria educaţiei fizice, precum şi a celor care provin din activitatea practică, într-un demers ale cărui caracteristici permit înscrierea sa în rândul disciplinelor ştiinţifice.

În sprijinul statutului de disciplină ştiinţifică au fost aduse următoarele argumente :

- are domeniu propriu de cercetare, reprezentat de practicarea exerciţiilor fizice în vederea dezvoltării personalităţii individului, evidenţiată în principal prin nivelul dezvoltării fizice şi cel al capacităţii motrice;

- are metode de cercetare, care deşi nu pot fi revendicate exclusiv, au fost adaptate specificului domeniului (observaţia, experimentul, etc);

- a dezvoltat concepte şi a formulat noţiuni proprii;

- formulează legi, principii, reguli şi norme specifice;

- formulează ipoteze de cercetare a domeniului;

- deţine un ansamblu de date teoretice şi practice continuu dezvoltat, care îi conferă caracteristica unui sistem autotrofic;

- clasifică şi cantifică propriile categorii de probleme;

Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice îi pot fi descrise trei caracteristici definitorii aflate în strânsă interdependenţă :

- caracter explicativ manifestat în direcţia relaţiei dintre componentele procesului de instruire. Totodată, caută explicaţii proprii pentru fenomenele specifice domeniului;

- caracter reflexiv dovedit prin judecăţile de valoare emise asupra componentelor procesului instructiv-educativ de educaţie fizică, prin raportare la realitatea socială;

- caracter normativ dovedit prin demersul orientat către elaborarea de norme şi recomandări privind desfăşurarea procesului de instruire, în vederea realizării obiectivelor specifice domeniului.

Statutul de disciplină ştiinţifică conferă teoriei şi metodicii educaţiei fizice, posibilitatea stabilirii unor legături directe atât cu discipline specifice altor domenii (pedagogie, psihologie, fiziologie, etc.), ale căror cunoştiinţe le aplică în activitatea de educaţie fizică, cât şi cu discipline specifice subsistemelor sale.

Totodată, continua dezvoltare a societăţii oferă disciplinei posibilitatea utilizării ultimelor achiziţii ale ştiinţei şi tehnologiei din orice domeniu, în demersul de predare a exerciţiilor fizice.

1.1. Obiectul de studiu al disciplinei Teoria Şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului

Literatura de specialitate (internă şi internaţională) oferă puţine date privind delimitarea şi explicarea obiectului de studiu al teoriei educaţiei fizice şi sportului. La noi în ţară, singura lucrare demnă de luat în seamă, care a constituit mulţi ani instrumentul de lucru al studenţilor şi al profesorilor, scrisă în 1979 de profesorul Ion Şiclovan şi intitulată “Teoria educaţiei fizice şi sportului”, a fost anulată după 21 de ani (în 1990), iar cunoştinţele, cu greu închegate într-o teorie, au fost disipate în lucrări cu o altă viziune asupra acestei probleme.