Calcul Lingvistic

7.1. Consideraţii generale asupra fenomenului

Situat la graniţa dintre împrumut şi creaţie internă, calcul lingvistic este un fenomen pe cât de complex pe atât de interesant, la care limba (prin vorbitorii săi) recurge nu de puţine ori pentru a crea noi termeni sau pentru a îmbogăţi semantic cuvintele deja existente. La baza oricărui tip de calc (termen care provine din sfera artelor plastice, unde denumeşte operaţia de copiere a unei schiţe sau desen cu ajutorul unei hârtii speciale, numite de altfel şi hârtie de calc) se află un model străin (cuvânt, îmbinare de cuvinte etc.), a cărui structură (formală sau semantică), respectiv mod de organizare, este reprodusă cu ajutorul materialului lingvistic autohton. De aceea, calcul a mai fost definit şi ca un împrumut indirect sau mascat. Cu toate acestea, există, cum vom vedea, o deosebire fundamentală între calc şi împrumut, fie şi numai dacă ne gândim că un cuvânt împrumutat este preluat ca atare (eventual adaptat fonetic şi morfologic) din limba sursă, în vreme ce calcul reprezintă, într-un fel, un tip de traducere a structurii termenului străin, care, ca orice traducere, înseamnă redarea, transpunerea unui cuvânt străin dintr-o limbă într-alta. Pentru a vedea mai clar acest lucru, să se compare, de exemplu, verbul a colabora, împrumutat din franceză (fr. collaborer) cu verbul sinonim a conlucra, rezultat al calchierii (traducerii) structurii verbului francez, după cum urmează: particula co- a fost redată prin prefixul românesc con-, iar lexemul laborer a fost tradus prin (a) lucra. O observaţie se impune însă şi în ceea ce priveşte raportul dintre calc şi traducere, căci dacă orice calc reprezintă, până la un punct, o traducere, nu orice traducere reprezintă un calc. Acest lucru poate fi demonstrat recurgând tot la verbul francez collaborer, care ar putea fi tradus şi prin sintagma a lucra împreună. Ceea ce deosebeşte însă pe a conlucra de a lucra împreună este similaritatea structurii celui dintâi în raport cu originalul francez, în sensul că, la fel cu termenul străin, calcul românesc păstrează structura binară de tip afix + radical, or tocmai în această fidelitate faţă de model rezidă esenţa fenomenului numit calc lingvistic. Asta înseamnă că dacă modelul e un derivat (fr. souslieutenant), şi calcul trebuie să fie tot un derivat (rom. sublocotenent); dacă modelul e un compus (fr. rectangle), copierea sa trebuie să aibă ca rezultat de asemenea un compus (rom. dreptunghi); dacă modelul e o unitate frazeologică (fr. point de vue), rezultatul românesc nu va putea fi decât tot o expresie sau locuţiune (rom. punct de vedere) etc.

Fenomenul în discuţie nu se reduce doar la simpla copiere a structurii unui cuvânt sau a unei expresii străine, ci, nu de puţine ori, ceea ce se copiază este conţinutul semantic al unui cuvânt, respectiv unul (mai rar, mai multe) dintre sensurile sale, care vine să îmbogăţească structura semantică a unui cuvânt românesc, în condiţiile în care între cele două cuvinte există şi un element semantic (un sens) comun. De pildă, cuvântul românesc stea s-a îmbogăţit recent cu sensul de „vedetă” (în contexte cum ar fi: X este o stea a muzicii româneşti), sub influenţa fr. étoile şi a engl. star, cu care cuvântul românesc are în comun sensul fundamental de „astru”.

De asemenea, mai rar, se poate imita comportamentul gramatical al unui cuvânt sau al unei clase de cuvinte dintr-o anumită limbă. De exemplu, sub influenţa slavă, multe dintre verbele româneşti au devenit reflexive, conjugându-se deci împreună cu pronumele reflexiv. Este şi cazul verbului a teme (lat temere), folosit astăzi reflexiv, a se teme, după modelul sl. bojati se.

Pentru a încheia această scurtă prezentare generală a calcului lingvistic, vom reproduce definiţia sa din DSL : „Într-o accepţie largă, prin calc se denumeşte procedeul de transpunere literală, exactă, a unui cuvânt semantic analizabil, a unei construcţii sau numai a unui sens, dintr-o limbă A într-o limbă B, cu materialul limbii B” (p. 90).

7.2. Tipologia calcului lingvistic

Aşa cum reiese şi din definiţia de mai sus, precum şi din cele câteva exemple date până acum, complexitatea acestui fenomen lexical, şi, totodată, important mijloc de îmbogăţire a vocabularului unei limbi, face ca tipologia calcului să fie destul de greu de stabilit cu rigurozitate, şi, în orice caz, să depăşească graniţele propriu-zise ale domeniului de care ne ocupăm, respectiv formarea cuvintelor, întrucât anumite tipuri de calc interesează, cum vom vedea, mai degrabă semantica, frazeologia sau gramatica.

În literatura de specialitate se operează cu mai multe criterii de clasificare a calcurilor, dintre care cel mai des invocate sunt:

- nivelul lingvistic la care se produce calchierea; în acest caz, se vorbeşte de următoarele tipuri:

a) calc lexical

b) calc gramatical

- fidelitatea faţă de model; după acest criteriu, putem vorbi de:

a) calc total (sau integral)

b) calc parţial (sau semicalc)

- complexitatea unităţilor calchiate, situaţie în care se disting două tipuri:

a) calc lexical

b) calc frazeologic

Fiecare dintre aceste tipuri suportă, cum vom vedea, subclasificări. Mai mult decât atât, în lucrările de specialitate se preferă de cele mai multe ori combinarea acestor criterii, ceea ce permite o mai bună circumscriere a tipurilor şi subtipurilor de calc.

Considerăm că putem vorbi de trei tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical, calc gramatical şi calc frazeologic, şi de trei tipuri combinate: calc lexico-gramatical, calc lexico-frazeologic şi calc frazeologico-gramatical .

În cele ce urmează ne vom opri mai în detaliu doar asupra calcului lexical şi a celui frazeologic (care, de altfel, sunt de departe cele mai interesante şi mai productive), rămânând ca cel de-l treilea tip de calc, cel gramatical, ca şi subtipurile de calc ce decurg din combinarea tuturor celor trei tipuri fundamentale, să fie tratate marginal.

CALCUL LEXICAL

Este cel mai important dintre toate tipurile de calc, deoarece este un mijloc de îmbogăţire a vocabularului atât cu noi unităţi lexicale, cat şi cu noi sensuri, care se adaugă la cele deja existente la un anumit cuvânt. De altfel, acest tip de calc deţine şi ponderea cea mai insemnată, prin frecvenţa cu care se întâlneşte în limbă. În funcţie de ceea ce se „copiază” la un cuvânt străin, şi de elementele care ajung să îmbogăţească vocabularul limbii influenţate, calcul lexical cunoaşte două mari subtipuri:

1.1. Calc lexical de structură morfematică

1.2. Calc lexical de structură semantică (sau, pe scurt, calc semantic)

Calcul lexical de structură morfematică

Acest tip de calc constă, în esenţă, în copierea structurii morfematice a unui cuvânt străin, respectiv a modului de organizare a complexului său sonor, şi redarea lui prin elemente specifice limbii receptoare, în cazul nostru limba română. De asemenea, odată cu structura cuvântului străin, se preia, prin forţa lucrurilor, şi conţinutul semantic al acestuia, chiar dacă nu în totalitatea sa (dacă cuvântul este, eventual, polisemantic). Interesant la acest tip de calc este că modelele străine după care se creează echivalente româneşti sunt, de cele mai multe ori, cuvinte derivate şi compuse, deci semne lingvistice cu motivaţie internă, cu structură uşor de analizat şi, în consecinţă, uşor de imitat. Datorită acestui fapt, calcul prezintă un avantaj important în raport cu împrumutul lexical propriu-zis, care ridică în primul rând problema adaptării lui la sistemul limbii care împrumută.