Curs hermeneutică

Conceptul de hermeneutică

Hermeneutica, în concepţia populară, desemnează o interpretare,

exegeză sau explicare.

Ca stiinţă, ea nu este pur si simplu o simplă interpretare ci o teorie

generală a interpretării, o teorie despre interpretare, o reflecţie teoretică

asupra activităţii de interpretare. (Trebuie avut în vedere faptul că în

procesul hermeneutic are loc o permanentă decodificare; hermeneutica ia

forma teoriei generale a limbajului, ceea ce vrea să spună că interpretare

nu există decât acolo unde este un înţeles ascuns).

Există două orientări cu privire la hermeneutică, la sarcinile si

posibilităţile ei. Astfel, după Schleiermacher, hermeneutica este o artă ce

instituie reguli clare de interpretare. Prin această definiţie, putem observa

caracterul normativ al hermeneuticii precum si necesitatea acesteia (se

2

poate spune că apariţia unei hermeneutici era le fel de necesară ca apariţia

logicii în antichitate). Pentru alţii (cum ar fi Martin Heidegger, Paul Ricoeur)

hermeneutica trebuie să renunţe la acest ideal al normativului si să devină

o fenomenologie – o reflecţie asupra fenomenului interpretării.

Conceptul de interpretare are mai multe accepţii. Astfel, dacă se

presupune că orice limbaj presupune o interpretare (permanente

decodificări ale unui limbaj), atunci hermeneutica ia forma teoriei generale

a limbajului. Însă, după cum spunea Nietzsche, nu se poate vorbi de

interpretare decât unde e un sens ascuns, nu expresii clare. În acest caz,

interpretarea este actul de transformare a ceea ce părea neinteligibil,

obscur, misterios, în inteligibil. Acesta este si obiectul hermeneuticii

filosofice – transformarea a ceea ce e obscure în expresii clare.

Prin urmare, obiectul hermeneuticii filosofice nu poate fi unul marginal,

ci unul fundamental, înţelegerea fiind absolut necesară. Nietzsche credea

că nu lumea în sine e esenţială, ci felul în care un anumit om înţelege un

fapt istoric, căci nimic nu e fapt pur, totul e interpretare. Tocmai

universalitatea fenomenului interpretării stă la baza filosofiei ca stiinţă.

Având în vedere acestea, se poate spune că modernii au pus bazele a

diverse hermeneutici având constiinţa clară a necesităţii unei hermeneutici

universale (Dilthey). Sunt consemnate perioade în care problema

interpretării este acută, fiecare perioadă reprezentând o ruptură faţă de

tradiţie (în fond, evoluţia este o istorie a crizelor). În secolul XVII, apar o

serie de tratate hermeneutice ce conţin reguli de urmat pentru stabilirea

sensului exact al interpretării, hermeneutica fiind un organon al stiinţei

apărut după Renastere. Kant, implicând subiectul cunoscător chiar si în

domenii precum matematica si fizica, redefineste si conceptul de

“hermeneutică”. Lui ii urmează romanticii germani (Schlegel si

Schleiermacher). Ei redefinesc hermeneutica astfel încât ea să cuprindă si

3

aspectul subiectiv al fenomenului interpretării, păstrându-se si regulile

stabilite în mod tradiţional.