Filosofie

P R E F A Ţ Ă

Selectarea problemelor filosofice pentru prezentarea lor într-un curs de filosofie, destinat celor care studiază disciplinele juridice este foarte dificilă deoarece filosofia, cu o existenţă de peste două milenii, nu a fost, şi nu este practicată nici azi într-un singur mod. Putem însă ordona concepţiile filosofice în funcţie de valoarea şi finalitatea care au fost acordate de către filosofi acestei activităţi: mod de viaţă sau formă de cunoaştere. Aceste două aspecte, care nu sunt separate în mod absolut, vor constitui reperele întregii expuneri, care se va desfăşura în modalitate istorico-tematică. În acest mod vom evidenţia continuităţile, dar şi discontinuităţile din evoluţia fiecărei modalităţi de a practica filozofia, problemele şi confruntările semnificative ale fiecăreia.

Astfel, studentul se va familiariza cu unele figuri ale istoriei gândirii filosofice, dar şi cu temele care au confruntat comunitatea filosofilor, din vremuri străvechi şi până azi, sugerând că filosofia nu este un domeniu al adevărurilor eterne, ci al disputelor, al incertitudinilor şi al confruntărilor argumentate. Luând cunoştinţă prin studiul filosofiei de procesele critic-raţionale specifice acesteia, studenţii îşi vor dezvolta abilitatea de a argumenta coerent într-un spectru larg de probleme, inclusiv cele juridice. Filosofia este o bună cale pentru a învăţa să gândim mai clar cu privire la o varietate de probleme, iar procedeele gândirii filosofice pot fi utile într-o mare varietate de situaţii, deoarece prin analizarea argumentelor pro şi contra unei poziţii deprindem abilităţi care pot fi transferate şi la alte domenii ale vieţii şi cunoaşterii. Studiul filosofiei, cunoaşterea istoriei ei, este aşadar, calea către dobândirea deprinderii de a gândi liber şi nu spre găsirea unor răspunsuri definitive.

În vederea realizării acestei deprinderi cursul va cuprinde şi texte filosofice semnificative a căror înţelegere implică din partea studenţilor un efort considerabil pentru pătrunderea semnificaţiilor lor autentice. Pătrunderea textelor implică compararea contextelor, teoriilor, argumentelor, cât şi producerea de argumente noi, identificarea supoziţiilor ascunse şi a viciilor logice.

De asemenea cursul cuprinde şi întrebări pentru verificarea capacităţii de a sesiza probleme sau pentru formularea problemelor. Adresându-se, în special, studenţilor la I.D şi I.F.R. cursul va conţine şi întrebări ce vor permite studenţilor să verifice însuşirea atât a problemelor fundamentale, dar şi a capacităţii de a formula un punct de vedere propriu.

Este evidentă dubla finalitate a cursului, informativă şi formativă, pentru realizarea căreia studentul trebuie să apeleze şi la alte cursuri de filosofie, precum şi la numeroasele dicţionare de filosofie care au apărut în ultimii ani, şi care vor fi cuprinse în bibliografia cursului.

I. NOŢIUNI ŞI PROBLEME INTRODUCTIVE

I.1. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI PHILOSOPHIA. Încercarea de a stabili ab initio ce este filosofia este dificilă, dar de neocolit întrucât orice introducere în studiul filosofiei implică o imagine generală despre obiectul specific şi problematica filosofiei. Deoarece definiţiile sunt prin natura lor concluzii pe care numai raţiuni pedagogice ne fac să le considerăm la început axiome, nu vom începe cu definirea filosofiei, ci cu prezentarea conţinutului termenului filosofie.

Evidenţierea etimologiei cuvintelor greceşti vechi philosophia şi philosophos

de la care provin filosofie şi filosof este o primă modalitate de clarificare generală şi nediferenţiată a ceea ce este filosofia. Cea mai obişnuită etimologie este: philos (adj)= iubitor, prieten; sophia (subst) = înţelepciune. Philosophia ar fi aşadar, dragoste de înţelepciune, iar philosophos este iubitorul de înţelepciune. Sensul filosofiei nu se specifică în această interpretare deoarece multe pot fi numite înţelepciune. Pentru a defini conceptul de sophia se ezită, întotdeauna între noţiunea de cunoaştere şi cea de înţelepciune.

Cel care este sophos este acela care cunoaşte multe lucruri, a văzut multe lucruri, a citit mult sau cel care ştie să se comporte bine în viaţă? Noţiunile însă nu se exclud: adevărata cunoaştere este în cele, din urmă, o pricepere, iar adevărata pricepere este o cunoaştere a înfăptuirii binelui, frumosului etc.

La Homer, cuvintele sophia şi sophos erau utilizate în legătură cu conduite şi situaţii care, aparent, nu aveau nimic de-a face cu cele ale filosofilor. Astfel, el vorbeşte despre dulgherul care, graţie sfaturilor Atenei, este expert în orice sophia, adică în orice meşteşug. La fel, după ce povesteşte invenţia lirei, adaugă că Hermes a modelat instrumentul unei sophia, alta decât arta lirei, şi anume syrinxul. Este vorba aici de o artă, de o pricepere muzicală. În ambele exemple sophia desemnează activităţi, practici, supuse unor măsuri şi unor reguli presupunând o învăţare şi o ucenicie care necesită concursul unui zeu, care relevează artizanului sau artistului secretele fabricării, ajutându-i în practicarea lor.

În acelaşi mod, noţiunea sophia este întrebuinţată de Solon (sec. VII a.Chr.) pentru a desemna activitatea poetică, rodul atât al unui îndelungat exerciţiu, cât şi al inspiraţiei Muzelor.

De asemenea, termenul sophia poate desemna şi iscusinţa cu care ştim să ne purtăm cu semenii, abilitate care poate merge până la şiretenie şi disimulare.

Într-un sens mai special, aşa cum e folosită în secolul al VII-lea a.Chr. – în celebra sintagmă „Cei şapte înţelepţi” sophia are sensul de chibzuinţă, de înţelepciune a vieţii. În acest sens Cicero afirma şi el că, la început preocupările „

filosofice” aparţineau înţelepciunii (sophia) pe care el o numea „meşteşug al vieţii”, adică o alegere de viaţă şi o artă de a trăi. Îmbinând cunoaşterea teoretică cu realizarea unui ideal practic, înţeleptul urmăreşte să-şi realizeze efectiv doctrina, viaţa lui constituind o mărturie a adevărului acesteia. Înţelepciunea era concepută ca o modalitate de depăşire a grijilor şi angoaselor, prin modificarea modului de a gândi, de a acţiona şi de a fi al omului. Cel care era considerat înţelept (sophos) urmărea să realizeze un comportament rezonabil, care să evite excesele şi să impună seninătate în faţa încercărilor vieţii, o atitudine curajoasă în faţa morţii. Înţelept era cel care trăia eliberat de patimi, suferinţă fizică, cel care a înlăturat tulburarea sufletească.