Filosofie Românească

Gândirea filosofică românească se conturează destul de târziu în istorie, abia cu câteva secole în urmă. Dar ea este un rezultat nu numai al contactului cu filosofia universală a timpului ci şi al întregii spiritualităţi a poporului român, care s-a format de-a lungul evului mediu şi a epoci moderne. Cultura noastră populară reprezintă deci una din premisele fundamentale ale filosofiei româneşti. În cadrul acesteia întâlnim o viziune specifică despre lume şi viaţă, valori etice şi estetice care i-au influenţat mai mult sau mai puţin direct pe filosofii români.

Cultura populară românească are o latură extrem de arhaică, provenită din fondul geto-dac perpetuat de-a lungul timpului, aşa încât, în evidenţierea premiselor culturale autohtone ale filosofiei româneşti nu putem face abstracţie de spiritualitatea dacă. Informaţii asupra acesteia le avem, începând cu secolul al VI-lea î.Hr. de la diverşi istorici, filosofi şi scriitori antici şi chiar din primele secole creştine, precum Herodot, Hecateu, Strabon, Pomponius Mela, Dio Cassius, Porphyrius, Iamblichos, Jordanes.

Din toate aceste surse rezultă că dacii, socotiţi cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, şi care, prin Burebista, au reuşit să-şi creeze un stat puternic, centralizat, practicau o religie henoteistă, adică, admiţând exitenţa a numeroase divinităţi minore, venerau un singur zeu suprem, pe care îl numeau Zalmoxis şi la care trimiteau o dată la câţiva ani un mesager prin aruncarea acestuia în suliţi. Faţă de zeul suprem dacii nu aveau însă o atitudine de supunere necondiţionată de vreme ce aveau obiceiul să trimită săgeţi spre cer de câte ori tuna şi fulgera, cu scopul de a-l indimida şi de a-l face să-şi domolească mânia. Această poziţie demnă provenea din credinţa înrudirii lor cu zeul, lucru exprimat în ideea nemuririi sufletului, care după moarte se înălţa la Zalmoxis.

Mitul lui Zalmoxis a fost interpretat într-un mod raţionalist de către scriitorii greci, care socoteau că Zalmoxis a fost un sclav trac al lui Pitagora, eliberat apoi şi devenit învăţăcel, care, întors printre ai lui a reuşit să-i convingă de faptul că este nemuritor stând ascuns câţiva ani în pământ şi apoi revenind, insuflându-le astfel credinţa în nemurirea tuturora. Totuşi, unii dintre interpreţi înclinau să considere că, de fapt, Zalmoxis a fost anterior lui Pitagora şi că nu se poate vorbi de o influenţă a pitagorismului în cazul religiei dacilor.

Semnificativă pentru ideea nemuririi sufletului şi a concepţiei despre legătura necesară dintre toate lucrurile în univers este mărturia lui Platon din dialogul Charmides, în care Socrate ne povesteşte cum a învăţat de la un medic trac doctrina lui Zalmoxis, care spune că aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul şi nici capul fără să vindeci trupul, la fel nu trebuie să încerci să vindeci trupul fără să vindeci sufletul – iar tocmai asta este pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui s-o întreprindă, căci dacă acesta nu se simte bine, este cu neputinţă ca partea să se simtă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu vorbe şi gânduri frumoase, din care se naşte în el înţelepciunea, singura care conferă sănătate şi capului şi trupului. Platon pune deci în evidenţă, în cadrul spiritualităţii trace, valoarea ontologică a sufletului şi a înţelepciunii ca factor de sănătate a individului şi colectivităţii.

Preţuirea pentru nivelul înalt de cultură atins de daci în antichitate o exprimă isoricul got Jordanes (sec. VI d.Hr.), care, e-adevărat, îi socotea, în mod eronat, strămoşii goţilor. Acesta îl elogiază pe marele preot Deceneu, urmaş al lui Zalmoxix, care i-a instruit pe geţi în toate ramurile filosofiei, în care era foarte priceput. Astfel, el i-a învăţat morala, dezbărându-i de moravurile barbare şi îndemnându-i să facă numai fapte bune; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare; le-a arătat secretele astronomice şi i-a îndemnat să afle proprietăţile plantelor în vederea practicării medicinei. Chiar dacă aceste elogii trebuie primite cu foarte mare prudenţă, cercetările arheologice din Munţii Orăştiei au scos la iveală cisterne şi conducte, o trusă medicală şi un craniu pe care există urmele unei operaţii chirurgicale, ceea ce demonstrează că dacii nu erau deloc primitivi.

Concepţia lor despre lume era deci a unui popor profund convins de propria-i trăinicie şi vechime, care nutrea ideea stabilităţii, dată atât de practicarea agriculturii cât şi a meşteşugurilor fierului şi argintului, oglindită şi de credinţa într-un zeu suprem, care este şi rege, de existenţa unui singur loc al închinăciunii (muntele Kogaianon), de măsurarea exactă a timpului prin intermediul unor sanctuare şi calendare, care atestă un cult activ al soarelui, importat probabil din Asia Mică. De altfel, asistăm de-a lungul mai multor secole la o fază sincretică a culturii dace, în care se adoptă diverse credinţe ale popoarelor cu care dacii au intrat în contact. Procesul de romanizare a însemnat apoi un şi mai complex amestec de tradiţii şi obiceiuri diverse, care s-au adăugat peste fondu autohton dac.

De altfel, mai târziu, adoptarea religiei creştine de către populaţia daco-romană a fost consecinţa directă a legăturilor multiple şi continue cu civilizaţia romană târzie şi bizantină într-o perioadă îndelungată şi complexă, în limitele căreia a avut loc procesul de formare a limbii şi poporului român. Acesta este urmaşul vechilor daci care au suferit multiple influenţe culturale şi amestecul cu alte populaţii, în primul rând cea romană, astfel încât cultura pe care a dezvoltat-o, deşi specifică, originală, nu numai că dă socoteală de sufletul acestuia dar evidenţiază şi moştenirea strămoşilor.

În ceea ce priveşte creaţia culturală a poporului, dezvoltată de-a lungul evului mediu şi al epocii moderne, ea evidenţiază o înfloritoare civilizaţie a satului şi o bogată viaţă spirituală., ale cărei elemente esenţiale au fost păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Poporul român, înainte de a avea o literatură scrisă, a dezvoltat o cultură nescrisă, colectivă şi anonimă, una dintre cele mai complexe şi mai interesante din cele cunoscute.

În ceea ce priveşte dimensiunea ei filosofică, aceasta, deşi neexplicită, este, totuşi, reală. Dacă este adevărat că filosofia, în sensul propriu al termenului, este legată de dezvoltarea culturii urbane, totuşi, marile întrebări existenţiale pe care spiritul uman le-a formulat, în moduri diverse, în toate timpurile, nu lipsesc nici din cultura noastră tradiţională. Desigur, nu putem vorbi de o filozofie populară, deoarece în folclor valorile filosofice apar indiscernabil legate de alte valori culturale, într-o structură sincretică. Lipsesc, de asemenea, din limbajul popular, termenii adecvaţi pentru o deplină claritate a conceptelor, gândirea conceptuală coexistând cu cea metaforică.

Cu toate acestea, întrebări şi reflecţii pe teme legate de naşterea şi alcătuirea lumii, de locul omului în lume, de raporturile dintre bine şi rău nu lipsesc din cele mai însemnate creraţii folclorice, din legendele cosmogoniei populare, din baladele ca Mioriţa sau Meşterul Manole, din basmele româneşti şi din proverbele poporului.