Istoria Filosofiei Moderne

1. Istoria filosofiei în domeniul disciplinelor filosofice.

Conceptul de premodernitate şi metoda de cercetare

1. Istorialitatea omului european.

Faptul de a gândi în contextul culturii europene este dublu condiţionat: pe de o parte, el are sens dacă are ca obiect un aspect prezent, altminteri poate funcţiona ca o piesă de muzeu. Pe de altă parte, discursul despre prezent conţine tradiţia gândirii ca presupoziţie a discursului, prezentă în discurs independent dacă asumăm conştient sau nu această tradiţie. Sincronia are ca presupoziţie diacronia. Examinarea presupoziţiilor gândirii înseamnă cercetarea istoriei filosofiei. Din acest motiv, spunem că, pentur omul european, existenţa lui culturală are un caracter istorial. (A.de Libera: “omul contemporan se află la egală distanţă de toate lucrurile”; H.G.Gadamer: a gândi înseamnă a interpreta o tradiţie). În acest sens, se poate afirma faptul că istoria filosofiei se poate studia în două sensuri: a) ca o arheologie a conceptelor filosofice independentă de efectul contemporan al lor, iar atunci istoria filosofiei este o disciplină exclusiv erudită, fără o comunicare cu alte discipline umaniste; b) ca o arheologie pragmatică, în care interesează geneza conceptelor filosofiei din perspectiva efectului pe care îl au în constituirea compartimentelor cunoaşterii contemporane, iar atunci ea orientează evenimentele istoriei gândirii în ordinea asumării prezente a unei tradiţii comune tuturor ştiinţelor.

2. Cum putem gândi istoria filosofiei?

În funcţie de modul de ordonare al evenimentelor istoriei gândirii şi de asocierea lor cu problema sensului condiţiei istoriale a omului european, această istorie poate fi gândită în mai multe feluri, în funcţie de intenţionalitatea angajată în ordonarea evenimentelor, comune tuturor interpretărilor:

a) poziţia simţului comun: “filosofia ca o colecţie de păreri particulare” (poziţie formulată şi criticată de Hegel). Este istoria naivă a cumulării unor informaţii. Obvservaţii: ea nu construieşte un sens, nu orice moment al istoriei filosofiei este un sistem, deci nu poate fi gândit independent.

b) reconstrucţia filosofică: exemplu, Aristotel, Metafizica, I: a reconstrui o tradiţie pentru a oferi soluţia ei în gândirea sistematică. Astfel, istoria filosofiei poate fi redusă la un singur gând care reconstruieşte întregul. Observaţie: în acest caz, istoricul filsofiei poate gândi că el este punctul final al interpretării ideii căutate, deoarece el caută o intenţie predeterminată.

c) “conceptul dezvoltării”: Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, p. 38: “succesiunea sistemelor filosofice în istorie este aceeaşi cu succesiunea determinaţiilor conceptuale ale ideii în derivarea lor logică”. Observaţie: schema precedă evenimentul, deci nu am ajuns “la lucrurile însele”, căci acest concept presupune un mers necesar al istoriei filosofiei. Apoi, autorul evenimentului gândirii este chiar gândirea personificată (de unde formulele “Spiritul ”, “Grecii ” etc.) Ele sunt inconsistente întrucât sunt obiecte universale prezentate drept individualităţi particulare.

d) Istoria ideilor: a considera structurile predicative drept forţe motrice ale istoriei gândirii, rezultate prin asocierii unor concepte de bază. De exemplu, în tradiţia istoriei ideilor fundamentată de A.O. Lovejoy, se poate formula o istorie a propoziţiei: “Structura lumii este elementară”, dar nu se poate formula o istorie a noţiunilor “structură, lume, element”. Motivul: sensul cunoaşterii se naşte la nivelul asocierilor dintre subiecte şi predicate.

3. Sens şi adevăr. Prin urmare, asocierea dintre noţiuni în istoria filosofiei poate constitui sensul, iar istoricul filosofiei trebuie să înţeleagă în acest caz care este gradul posibil de obiectivitate al discursului său. Problema sensului istoriei filosofiei implică necesitatea mai multor explicaţii, realizate în funcţie de decizia distribuirii sensului în istoria evenimentelor gândirii:

a) tipuri de sens ale istoriei filosofiei: 1. Ca un progres (exp.: pozitivismul secolului al XIX-lea) 2. Ca un declin (exp.: Bernard de Chartres, sec. al XII-lea: “noi suntem asemeni unor pitici aşezaţi pe umerii uriaşilor, iar din acest motiv vedem mai departe decât ei”. 3. Ca o uitare originară (exp.: M.Heidegger, pentru care istoria gândirii este istoria uitării unui concept originar, sesizat în gândirea presocratică) 4. Ca o eternă revenire (F.Nietzsche, în viziunea de la Sils-Maria). 5. Ca o spontaneitate secvenţială (exp.: istoria ideilor).

b) Caracterul de ştiinţă al istoriei filosofiei. Obiectul istoriei filosofiei este evenimentul particular. Prin urmare, trebuie să stabilim tipul de ştiinţă care se poate realiza, iar aceasta implică o înţelegere a conceptului de ştiinţă ca o formă de cunoaştere car epoate conduce la adevăr şi dacă obiectul cunoaşterii are un grad universal, dar şi dacă el are un grad particular. Soluţia lui Manfred Riedel: există ştiinţe logico matematice şi ştiinţe istorico hermeneutice, sau C. Noica (în Interpretare la Menon): ştiinţe de cunoaştere şi ştiinţe de recunoaştere. Istoria filosofiei face parte din ultima. Manfred Riedel, Comprehensiune sau explicare, p 35: “Comprehensiunea înseamnă a conchide de la un unic particular sigur la nivel senzorial la ceva general, ce nu cade sub simţuri, ci este cunoscut a priori sau adevărat. În câmpul istoriei, acest general nu are forma legilor naturii, ci pe aceea a regulilor practice”. Prin urmare, istoria filosfiei se raportează la orice altă disciplină filsoofică ca la un rezervor de sens obţinut prin asumarea implicită a efectelor unei tradiţii asupra presupoziţiilor implicite ale oricărei experienţe a gândirii contemporane.

4. Soluţia este excluderea istoriei autorilor, a istoriei conceptelor care ar putea presupune sensul de la sine, însă adoptarea unei istorii a predicaţiilor. Această ultimă formulă poartă denumirea de istorie a ideilor şi este formula cea mia complexă şi mai onestă intelectual de practicare a istoriei filosofiei.

Bibliografie: G.W.F. Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei, p. 19-108, C.Noica, Schiţă pentru istoria lui “Cum e cu putinţă ceva nou?”, p. 7-21; Manfred Riedel, Comprehensiune sau explicare?, (1989) pp. 29-35, H.Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, pp. 122-123,; Paul Ricoeur, Istorie şi adevăr, (1996) pp. 31-92; Richard Rorty, The historiography of philosophy: four genres, (1984) pp. 49-75. A. O. Lovejoy, Marele lanţ al fiinţei, cap. 1 Introducere: Studiul istoriei ideilor, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 11-26.

2. Problema apariţiei filosofiei

şi contextul filosofiei presocratice

1. Problema originii filosofiei. Filosofia, ca formulare conceptuală şi dezbatere argumentativă a condiţiilor de posibilitate ale cunoaşterii şi ale realităţii este un fenomen integral european. Europeanul a descoperit în Grecia antică conceptul, realitate abstractă care înlocuieşte individualul prin universalitatea lui şi pluralitatea obiectelor prin unicitatea lui. Din acest motiv, omul european a descoprit o formă de raportare la adevăr privilegiată, prin intermediul căreia el speră să aibă acces la real fără a mai face apel la ritual, la afectivitate, la asceza fizică, etc. Apariţia acestui fenomen este datorată civilizaţiei Greciei clasice, tipului de convieţuire politică propriu acestei civilizaţii şi unui efort al unei elite intelectuale de impunere a valorilor conceptului în viaţa publică.

2. Există două pasaje din Aristotel care propun o explicaţie a apariţiei filosofiei: 1. Metafizica, I, 2, 982b 12-13: un elogiu al mirării, o distincţie faţă de mit şi o legătură cu gratuitatea gestului cunoaşterii. Pasajul reia ideea unui mit referitor la Thales, care prin exemplul vieţii sale a valorificat puterea filosofiei de aproduce bunuri materiale, faără ca ea să fie interesată de această posibilitate; 2. Politica, VIII, 6, 1341a 27-33: războaiele medice, răgazul şi magnanimitatea (posesia integrală a virtuţilor) ar fi ocayionat filsoofia. Pasajul revne la explicaţia: filosofia a apărut când oamenii au putut realiza o viaţă cotidiană în care să cultive acţiuni care se au pe sine drept scop, fără a se consuma într-un simplu proiuect a cărui realiyare este rezervat viitorului. Cele două formule au un caracter complementar. Prima explicaţie are în vedere originea gândirii filosofice în gradul de maximă receptivitate a gândirii. A fi receptiv înseamnă a vedea că lucrurile pot sta şi altfel (exemplul regulii metodei din Parmenide). A doua explicaţie are în vedere un cadru istoric care conduce la depăşirea distincţiilor arhaice într-un nou mod de temporalitate cotidiană.