Libertatea de Decizie și Acțiune a Comandantului în Lupta Modernă

LIBERTATEA DE DECIZIE SI ACTIUNE

A COMANDANTULUI ÎN LUPTA MODERNA

Determinism si libertate în viata sociala

1.1. ConcepNii cu privire la libertate în gândirea filozofic3

În istoria gândirii filozofice, problema libertatii se cristalizeaza o data

cu convingerea ca fenomenele (naturale, sociale, psihologice etc.) pot

aparea fie spontan, întâmplator, în mod imprevizibil si inexplicabil, fie ca

rezultat obiectiv al actiunii unor factori naturali si/sau supranaturali,

vizibili sau invizibili, deci în mod necesar.

În ceea ce priveste domeniul umanului si cel al socialului, gândirea

filozofica a fost pusa înca de la începuturile sale în fata a doua alternative:

a) sau toate actiunile oamenilor sunt determinate si în consecinta

libertatea este un nonsens;

b) sau nimic din ceea ce face omul nu este determinat, acesta este deci

liber în mod absolut si atunci stiinta (despre determinism) nu mai este

posibila.

Libertatea este o notiune complexa, mai mult ea este un concept

filozofic cu numeroase întelesuri, acceptiuni si interpretari; exista doua

sensuri ale conceptului în discutie: „libertatea negativa“, în sens de absenta

a oricarei constrângeri asupra actiunilor umane si „libertatea pozitiva“, în

sens de capacitate a omului de a învinge anumite constrângeri si a-si fauri

destinul în acord cu propriile proiecte.

De-a lungul istoriei filozofiei solutiile la aceste alternative au fost

diferite. Astfel, în antichitate predomina solutiile fataliste conform carora

omul este supus unei Necesitati fatale, implacabile, este prins, printr-un

concurs de împrejurari independente de vointa sa, în situatii din care nu

poate iesi decât facând sacrificii dramatice, sacrificii care probeaza forta

destinului si limitele posibilitatii umane de a-si realiza aspiratiile;

tragediile antice ale lui Eschil, Sofocle si Euripide stau marturie a

adevarului acestor conceptii. Ideea de destin manifestat prin întâmplari

carora omul le este supus în chip fatal apare în toata splendoarea gândului

filozofic la antici, astfel:

„M-am întors Ti am v3zut sub soare c3 întrecerea nu este câTtigat3 de

cel iute, nici b3t3lia de cel puternic, nici nu-i dat3 pâinea celui înNelept,

nici bog3Nia oamenilor chibzuiNi Ti nici favorurile celor pricepuNi, ci timpul

Ti întâmplarea le aduc pe toate“1.

Pentru a evita sacrificiile si dezastrele umane în fata actiunii

Necesitatii naturale (fenomenelor naturii dezlantuite) sau Necesitatii

supranaturale (dorintelor si pretentiilor zeilor), stoicii recomanda solutia

armonizarii interioare a cerintelor acestor forte exterioare si nevoile de

libertate ale omului. Întelegerea acestor necesitati, acceptarea lor si

actiunea concordanta cu ele este solutia stoicilor: „În virtutea identit3Nii

funciare dintre conTtiinN3 Ti univers, stoicul e convins c3 adoptând o

conduit3 conform3 cu natura lui, omul se conformeaz3 ipso facto naturii

universale... În realitate, dac3 Ninem seama de ceea ce constituie principiul

fundamental al metafizicii stoice, aceeaTi natur3 e afirmat3 pretutindeni,

acelaTi logos, identic cu un foc universal, asigur3 coerenNa animalit3Nii

cosmice ca Ti a animalit3Nii umane“2.

Platon opune solutiei ataraxice si defetiste a stoicilor teoria sa cu

privire la libertate. Teoria ideilor sustinuta de el nu este decât aparent

straina de problema libertatii. Platon reuseste un salt în gândirea greaca

asupra libertatii, opunând refuzului stoicilor de a cunoaste realitatea,

libertatea, ce permite fiintei umane sa se depaseasca pe sine.

Dupa Platon, omul poseda în adâncurile fiintei sale o farâma de

eternitate, de libertate totala, în armonie cu legea generala a Universului –

Ideea.

Cunoasterea, posibila prin amintirea celor învatate cândva, într-o viata

trecuta, reuseste sa descatuseze omul de sclavia particularului, a

concretului. Ideea nu este altceva decât cadrul ce permite manifestarea

libertatii umane la cel mai înalt nivel. Notiunea de „participare“ (a

lucrurilor la Idei) este în legatura organica cu cea de desavârsire a omului

prin cunoasterea ideilor, prin participarea la ele; ea deschide drumul pe

care vor pasi ulterior maestrii spiritului interesati de problema libertatii,

precum Sfântul Augustin, Benedictus Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz

etc. Tot Platon a pregatit terenul pe care se va deschide în filozofia

occidentala problema liberului arbitru (în filozofia crestina medievala).

Fara Platon nu ar fi putut exista etica lui Aristotel si nu s-ar fi putut

vorbi despre libertatea de alegere în existentialism. Libertatea spiritului,

caci despre aceasta este vorba în filozofia platonica, înseamna dominatia

ratiunii asupra puterilor nerationale, eliberarea vietii de dezordinea

pasiunilor si a intereselor de moment. Dar Platon a vrut sa impuna

libertatea cu forta în Cetatea lui. Credea ca libertatea poate fi impusa, ca

oamenii pot fi disciplinati cu forta în vederea obtinerii acesteia. Or

libertatea nu poate fi ceva ce ne poate fi impus, ci dimpotriva, este un ceva

pe care îl putem cuceri prin propria noastra dorinta, vointa si actiune. Ea

nu se poate naste din nici un fel de constrângere, ci „se naTte în cursul

istoriei din antagonismul liber al conTtiinNelor“3. Se poate conchide ca la

Platon stralucirea ideii de libertate este oarecum umbrita de alegerea unui

mijloc social impropriu pentru a o instaura în Cetate.

Aristotel a fost prin excelenta un maestru al gândirii rationale, de o

claritate si rigurozitate inegalabile. În cadrul vastei sale opere se distinge,

între altele, si preocuparea fata de problema libertatii în general, a libertatii

de alegere în special.