Decizia de Investiții și Finanțare pentru IMM

CAPITOLUL 1. – ROLUL ŞI LOCUL INVESTIŢIILOR ÎN ECONOMIE

1.1. Teorii ale investiţiilor. Investiţiile în viziunea clasicilor ştiinţei economice

În abordarea cea mai generală, investiţiile se constituie în cheltuieli de resurse, realizate în prezent, în vederea obţinerii în viitor a unor efecte utile, pe o perioadă cât mai mare de timp. Este important să stabilim încă de la început faptul că, orice investiţie implică existenţa concretă a resurselor (materiale, financiare, umane şi logistice), utilizarea eficientă a acestora, deci a conceptului de eficienţă, materializarea resurselor în rezultate şi exploatarea acestora ţinând cont de influenţa factorului timp şi, nu în ultimul rând, de factorul risc.

De regulă, investiţiile se materializează în capital fix care pe măsura utilizării generează posibilitatea realizării unor noi investiţii. În acest sens se apreciază că investiţiile constituie fluxuri (flows) a căror dimensionare depinde de perioada de timp luată în considerare ca fiind perioadă de funcţionare a obiectivului rezultat în urma realizării acesteia.

Procesul economisirii are o istorie îndelungată. Încă de la începuturile civilizaţiei agricole, oamenii au înţeles necesitatea şi posibilitatea de a păstra, de a lăsa o parte din producţia lor curentă pentru a fi folosită în viitor ca bunuri de consum şi ca resurse economice suplimentare. Desigur, asemenea înţelegeri şi comportamente s-au întemeiat pe apariţia şi diviziunea muncii (naturale şi sociale), pe de o parte, pe existenţa proprietăţii private asupra resurselor economice, intereselor asupra uneltelor de muncă, pe de altă parte. Crearea plusprodusului pe aceste baze şi repartizarea lui astfel încât să ducă la sporirea productivităţii în viitor, deci şi economisirea, sunt considerate de către mulţi specialişti (antropologi, sociologi, economişti) începuturile constituirii şi delimitării activităţilor economice ca formă distinctă, autonomă a acţiunii sociale. De-a lungul secolelor, economisirea, formarea unor resurse suplimentare de sporire a productivităţii (acumularea de bogăţii materiale productive), ca şi direcţiile de utilizare ale acestora au fost reflectate şi apreciate de specialişti în cadrul sistemelor de gândire existente în epocă (morală, drept, filozofie etc.) În acele timpuri au fost emise şi au circulat numeroase idei şi teorii economice (de natură pozitivă, precum şi de natură normativă) cu privire la economii, investiţii, acumulări şi concentrări de bogăţie materială şi spirituală, fără ca aceasta să se fi constituit într-un sistem închegat de gândire economică.

Începuturile civilizaţiei industriale, trecerea la sistemul economic capitalist, cu toate laturile sale definitorii, au creat premisele materiale şi spirituale ale naşterii ştiinţei economice şi, apoi, ale dezvoltării şi diversificării acesteia. În acest context, interdependenţele multiple dintre investiţii, acumulare de capital, dezvoltare social economică au fost abordate şi apreciată într-o manieră ştiinţifică. Pe acest fundal general teoretico-metodologic s-au constituit modalităţi variate de abordare şi apreciere a domeniului arătat.

Trecerea de la societatea medievală la ceea modernă a însemnat o schimbare radicală de optică în ceea ce priveşte aprecierea bogăţiei şi a surselor ei. După cum se ştie, reprezentanţii bisericii, a căror doctrină a predominat în Evul Mediu, puneau accentul pe viaţa de apoi şi pe canoanele religioase, iar purtătorii oficiali de cuvânt ai societăţii feudale erau dominaţi de problema asigurării consumului curent al membrilor comunităţii.

În noile condiţii, oamenii de afaceri şi noii politicieni deplasează accentul analizei pe problemele imediate ale indivizilor, spre contextul pecuniar, spre bunăstarea materială. În continuarea unei asemenea optici, aceştia s-au pronunţat pentru extinderea economiei de piaţă, pentru amplificarea comerţului şi pentru dezagregarea unor imperii eterogene, constituite prin forţă militară. Din acest efort general a rezultat primul curent de gândire economică, mercantilismul – care a pus în termeni noi relaţia investiţii-avuţie. Cele trei idei fundamentale ale doctrinei mercantiliste reflectă, într-o formă sau alta, această relaţie şi căile de producere a ei.

Forma ideală a bogăţiei – susţineau mercantiliştii - sunt banii, respectiv metalele preţioase din care erau confecţionaţi aceştia. De aceea, acumularea unei cantităţi tot mai mari de aur şi argint reprezenta calea pe care ei o sugerau în vederea sporirii bogăţiei.

Profitul este scopul oricărei activităţi economice comerciale, inclusiv scopul comerţului. Admiţând caracterul neechivalent al schimburilor, mercantiliştii consideră că profitul rezultă din diferenţe dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al mărfurilor tranzacţionate. Generalizând, ei recunoşteau că unii parteneri la tranzacţii pierd, iar alţii câştigă. Sfera de activitate cea mai profitabilă era considerată de ei comerţul exterior, acesta asigurând cele mai mari profituri. În practica economică şi politică, doctrina mercantilistă a fundamentat măsurile menite să conducă la sporirea rezervei de metale preţioase cu sprijinul activ al statului, atât în politica internă cât mai ales în politica economică externă.