Finanțe generale

CAPITOLUL 3

MECANISMUL FINANCIAR

3.1. Conceptul de mecanism financiar şi conţinutul său

Sub aspect noţional, termenul de mecanism este adaptat la sfera activităţii economice prin preluare din fizica mecanică, atribuindu-i-se o semnificaţie de angrenaj menit să servească derulării normale a proceselor economice. În plan economic, incluzând şi componenta financiară, această noţiune semnifică, într-un sens larg, un cadru organizatoric de conducere şi derulare a proceselor economice şi sociale, între care şi cele financiar-monetare.

Considerat distinct, mecanismul financiar vizează ansamblul fluxurilor băneşti din economia naţională, dar el poate fi abordat la niveluri diferite de funcţionare a acesteia. Un asemenea “angrenaj” este compus din procese, tehnici şi instrumente de înfăptuire şi reglare a fluxurilor băneşti, urmărind să răspundă cerinţelor desfăşurării normale a fluxurilor şi proceselor reale. O expresie directă a funcţionării sale este activitatea financiară concretizată prin operaţiuni şi fluxuri băneşti exprimate într-o monedă sau alta ce se derulează între participanţii la producerea, repartiţia şi consumul de utilităţi. Bazate pe relaţiile dintre participanţii la procesul reproducţiei, asemenea operaţiuni şi fluxuri băneşti sunt, în acelaşi timp, financiar-monetare, iar mecanismul respectiv poate fi numit financiar-monetar. Rolul major îndeplinit de acesta marchează pregnant viaţa economică şi societatea modernă, făcând din mecanismul financiar-monetar o componentă de prim plan a mecanismelor economico-sociale. Indiferent de nivelul organizatoric la care funcţionează, acest mecanism reflectă folosirea banilor în funcţiile ce revin acestora, inclusiv mişcarea valorii sub forma sumelor de bani, în baza relaţiilor financiare, pentru constituirea şi distribuirea (utilizarea) fondurilor băneşti-financiare.

Într-o accepţiune simplificatoare, mai pragmatică, mecanismul financiar poate fi definit şi ca un mod de organizare şi conducere a fluxurilor băneşti-financiare, în corespondenţă cu fluxurile reale ce se realizează într-o economie.

Dar, în această optică, mecanismul financiar-monetar oferă cadrul organizatoric-funcţional al derulării fluxurilor financiar-monetare, punând în prim plan caracterul subiectiv al “construcţiei” sale, fără a se putea nega însă suportul său obiectiv, ce decurge din interdependenţa fluxurilor în formă bănească, cu cele natural-materiale. Din această perspectivă, “construcţia” mecanismului financiar echivalează cu crearea componentelor de structură necesare funcţionării sale normale.

Totodată însă, mecanismul financiar poate fi abordat, atât la nivel macroeconomic, ca un mecanism global, cât şi la alte niveluri de organizare şi desfăşurare a activităţii financiare, inclusiv la nivel microeconomic. Astfel, pentru nivelul macroeconomic, mecanismul financiar se reprezintă prin ansamblul de relaţii şi tehnici, cu principii, forme şi instrumente specifice de organizare şi conducere a întregii activităţii financiare, implicit a fluxurilor financiar-monetare, ce se derulează în întreaga economie.

Conceput global, ca ansamblu al proceselor şi instrumentelor de conducere şi reglare a fluxurilor băneşti, la nivel macro, mecanismul financiar-monetar poartă amprenta sistemului social-economic în care funcţionează, iar “construcţia” sa se află sub incidenţa politicii generale promovate de către grupurile care deţin puterea în stat. În acest sens, se impune observaţiei constatarea că un asemenea mecanism poate fi privit şi ca un rezultat al deciziilor de politică financiar-monetară, care, la rândul lor, ar trebui să se fundamenteze pe cerinţe ale legităţilor economice şi pe criterii de optimizare adecvate. În mod obişnuit, aceste decizii îmbracă forme ale reglementărilor privind activitatea financiară.

În raport cu mutaţiile ce au loc în politica economică şi financiară, mecanismul financiar înregistrează modificări structurale, ce vizează adaptarea la noul cadru al activităţii economice, fie din mers, prin eliminarea unor elemente sau adăugarea altora, sau chiar, în cazul unor schimbări radicale, prin înlocuirea mecanismului financiar cu altul adecvat noilor condiţii. Astfel, transformările presupuse de tranziţia la economia de piaţă au însemnat şi o înlocuire a mecanismului economic şi financiar specific economiei socialiste cu un mecanism ce tinde să se adapteze la economia de piaţă.

Crearea şi adaptarea mecanismului financiar la condiţiile concrete impuse de necesitatea funcţionării normale a economiei necesită un complex de decizii ce vizează fie unele laturi ale activităţii financiare, fie întreaga activitate financiară. Scopul principal ce trebuie urmărit este favorizarea derulării normale a fluxurilor reale din economie, în concordanţă cu obiectivele dezvoltării generale a societăţii şi cu cele proprii entităţilor de la nivel microeconomic.

Abordat la acest nivel mecanismul financiar-monetar se constituie ca o componentă a mecanismului economic global, care, la rândul său, prezintă particularităţi generate de tipul de economie existent în timp şi spaţiu. Din acest punct de vedere, chiar în societatea modernă, se pot distinge cel puţin două variante; una este caracteristică economiei de piaţă liberă, bazată, principial, pe procesele de autoreglare (ca trăsătură definitorie), iar cea de a doua corespunde fostelor economii de tip etatist - socialist, reglate administrativ prin plan.

Privit retrospectiv, mecanismul economic, inclusiv cel financiar-monetar specific economiei etatiste (socialiste), era conceput ca un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare centralizată (de către stat) a întregii activităţi. El a fost axat pe structurarea şi dimensionarea acesteia prin prevederi obligatorii de îndeplinit, folosind ca instrument fundamental de reglare a tuturor fluxurilor reale şi financiare, un sistem de planuri, cu corolarul său - planul naţional unic. Contestarea rolului reglator al pieţei libere, în acest tip de economie, a statuat obligativitatea conducerii întregii activităţi, inclusiv financiare, prin balanţe şi planuri aprobate de organisme de stat şi menite să dimensioneze şi să regleze toate fluxurile reale, respectiv cele financiar-monetare, de constituire şi distribuire (utilizare) a fondurilor băneşti.

Comparativ, în condiţiile unei autentice economii de piaţă, mecanismul economic este bazat pe procesele de autoreglare ce decurg din legităţile acesteia, condiţionând modul de concepere şi funcţionare ale mecanismului financiar-monetar. Elemente ale acestuia, aflate într-un eventual dezacord cu cerinţele de derulare normală a activităţii financiare, se pot corecta prin măsuri de influenţare a economiei, creându-se cadrul organizatoric favorabil autoreglării fluxurilor băneşti.

Totuşi, chiar în limitele acestui tip de economie, crearea cadrului adecvat derulării fluxurilor financiar-monetare, care echivalează cu însăşi “construcţia” mecanismului financiar, se află şi sub impactul doctrinei economice ce stă la baza guvernării în fiecare ţară. Sub acest aspect, este relevantă diferenţierea ce decurge din cele două mari curente ale doctrinei economice moderne: keynesismul şi monetarismul. Primul, orientat spre un intervenţionism statal mai pronunţat, presupune adoptarea unui mecanism mai complex, cu elemente de implicare mai profundă a statului în reglarea fluxurilor financiar-monetare. Al doilea, axat pe doctrina neoliberală a ofertei privilegiază iniţiativa privată şi promovează un mecanism mai simplu, axat pe autoreglarea fluxurilor financiar-monetare, limitând reglementările presupuse de intervenţia statului.

La nivel microeconomic, cel mai reprezentativ este mecanismul financiar al întreprinderii, prin care se realizează procesele de procurare, alocare şi utilizare a resurselor băneşti, corespunzător activităţii specifice fiecărei entităţi de acest fel. Mecanismul financiar al întreprinderii se defineşte, la rândul său, ca un ansamblu al proceselor de conducere şi reglare a activităţii financiare a întreprinderii, respectiv a fluxurilor financiare la care participă aceasta. El se concretizează în metode, forme, instrumente şi procedee tehnice de formare şi utilizare a capitalurilor, de constituire şi utilizare a altor fonduri băneşti administrate de întreprindere, corespunzător obiectivelor acesteia.