Gestiunea Financiară a Întreprinderii

Capitolul 1

ANALIZA POZITIEI FINANCIARE

1.1. Elemente de baza privind analiza pe baza de bilant

Pozitia financiara reprezinta relatia dintre activele, datoriile si capitalurile proprii ale întreprinderii, asa cum sunt raportate în bilant.

Din punct de vedere contabil, activele reprezinta o resursa controlata de întreprindere care provine din operatiuni anterioare si de la care se asteapta în viitor sa genereze avantaje economice.

Datoriile sunt obligatii actuale ale întreprinderii care provin din evenimente trecute si care trebuie sa antreneze cu ocazia platii lor o iesire de resurse care încorporeaza avantaje economice. Notiunea de datorii se asociaza cu aceea de pasiv extern, care difera de pasivul total, care cuprinde, alaturi de datorii, si capitalurile proprii.

Capitalul propriu reprezinta interesul rezidual al actionarilor în activele unei întreprinderi dupa deducerea tuturor datoriilor.

Pentru necesitatile de analiza financiara, în general se considera posibilitatea utilizarii a trei tipuri de bilant, respectiv financiar, functional si economic. Acestea constituie în fapt prelucrari ale bilantului prezentat conform legii, pentru a facilita obtinerea anumitor informatii în concordanta cu obiectivul specific al analizei.

Bilantul financiar constituie acel tip de bilant în care posturile sunt ordonate în functie de lichiditate (pentru posturile de activ), respectiv exigibilitate (pentru posturile de pasiv).

Bilantul functional constituie acel tip de bilant fundamentat pe ordonarea posturilor în functie de natura lor, punând accent pe ciclurile de exploatare, de investitii si de finantare.

Bilantul economic constituie acel tip de bilant ce realizeaza o separare stricta între elementele financiare si elementele relevante pentru procesul productiv sau comercial desfasurat de întreprindere.

1.2. Analiza bilantului financiar

Analiza bilantului financiar îsi propune identificarea starii de echilibru la nivelul firmei analizate. Practic, se încearca evidentierea raportului dintre activele si pasivele pe termen lung si scurt.

Datele necesare analizei pozitiei si a echilibrului financiar se preiau din bilantul financiar sau patrimonial, denumit si bilantul lichiditate-exigibilitate, deoarece acest tip de bilant presupune regruparea posturilor de activ si pasiv din bilantul contabil dupa criterii de lichiditate si exigibilitate. Lichiditatea reprezinta capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Exigibilitatea reprezinta însusirea elementelor de pasiv de a deveni scadente la un anumit termen.

Sub aspect financiar, fiecare element de activ reprezinta o alocare de fonduri banesti în vederea constituirii unei structuri de productie adecvate intentiilor productive ale întreprinzatorilor.

În cadrul bilantului financiar, elementele de activ sunt structurate dupa gradul crescator de lichiditate. În bilant se înscriu, mai întâi, activele cele mai putin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare), respectiv imobilizarile (necorporale, corporale, financiare). Datorita rotatiei lente a capitalurilor alocate, imobilizarile sunt denumite si nevoi permanente. În termenii Standardelor Internationale de Contabilitate (SIC), acestea sunt active necurente (non-current assets, în engleza). Se înscriu apoi activele circulante (stocuri, creante, lichiditati), mult mai lichide decât imobilizarile, putându-se transforma imediat în moneda, motiv pentru care sunt denumite nevoi temporare. În aceeasi termeni SIC, activele destinate ciclului normal de exploatare si lichiditatile (efective si echivalente) se denumesc active curente (current assets, în engleza).

Din punct de vedere financiar, elementele de pasiv sunt echivalente surselor de provenienta a capitalurilor proprii si împrumutate. În cadrul bilantului financiar, elementele de pasiv sunt structurate dupa gradul crescator de exigibilitate.

Mai întâi se înscriu capitalurile proprii provenite de la actionari (capitalul social), apoi cele din acumulari ale perioadelor anterioare (rezerve, profit net nerepartizat) si din alte surse (provizioane). În mod practic, aceste resurse nu au o anumita scadenta, deci nu sunt exigibile (decât în situatie de faliment) si de aceea pot fi numite si resurse permanente. Tot în categoria resurselor permanente se înscriu si datoriile pe termen lung si mediu, cu exigibilitate mai mare de un an. Terminologia SIC defineste resursele permanente ca fiind pasive necurente (non-current liabilities, în engleza).