Monedă și Credit

Capitolul I MONEDA

1.1. Definirea monedei şi funcţiile sale

Definirea monedei reprezintă o problemă deosebit de complexă şi sensibilă, studierea fenomenului monetar constituind preocuparea economiştilor de peste 30 de secole. Gândirea monetară a creat o serie de curente şi şcoli, fiecare dintre ele încercând să justifice natura monedei, în strânsă legătură cu economia.

Orice acţiune economică implică, sub o formă sau alta, utilizarea banilor. Din această cauză fenomenul economic nu poate fi analizat fără a cunoaşte fenomenul monetar; politica economică are ca şi componentă esenţială politica monetară. Domeniul monetar este un domeniu extrem de important al economiei. Moneda deţine un rol fundamental în viaţa economică, starea monedei reflectă starea economiei; o monedă puternică este simbolul unei economii puternice, în timp ce o monedă slabă este percepută ca reprezentând o economie slabă. Rolul fundamental al monedei în economie rezultă şi din faptul că asupra sa se răsfrâng problemele sistemului economic. Istoria economică relevă faptul că toate crizele economice au fost şi crize monetare, uneori aflându-se la originea marilor crize.

În limbajul curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât fenomenul de „monedă”, cât şi cel de „bani”.

„Moneda” reprezintă un semn bănesc care se prezintă sub forma unui disc confecţionat din metal, având o anumită greutate, care se utilizează ca mijloc de circulaţie şi de plată . În perioada în care moneda unei ţări era confecţionată din metale preţioase, având valoare proprie deplină, aceasta îndeplinea şi funcţia de rezervă a valorii, de tezaurizare. Moneda are un avers (faţă) pe care este gravată valoarea acesteia şi un revers (verso) pe care sunt gravate semnele distinctive ale statului emitent.

Termenul de monedă, în limba română, provine din limba neogreacă (monedha), dar etimologic termenii „monetar”, „monetarism”, „monetărie” provin de la termenul latin „monetă”, de la denumirea templului zeiţei Junon Moneta (sfătuitoarea), templu în care romanii si-au instalat atelierul de batere a pieselor de metal (templul a rămas vestit prin gâştele care i-au avertizat pe romani de atacul barbarilor din anul 390 Î.C.)2.

Noţiunea de bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă, cuprinzând toate semnele băneşti. Costin Kiriţescu dă o definiţie completă a banilor: „banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, ce conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente” . Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată”. Etimologic provenienţa termenului „bani” este necunoscută.

Se observă că atât noţiunea de „monedă” cât şi cea de „bani” au fost definite prin funcţiile pe care le îndeplinesc în economie, şi care sunt, de fapt, aceleaşi. Îndeplinind deci aceleaşi funcţii şi acelaşi rol în economie, distincţia între cele două noţiuni „bani” şi „monedă” nu mai are rost, în practică ele fiind sinonime, folosindu-se una în locul celeilalte, de unde şi similitudinea între „masă monetară” şi „masă bănească”.

În sens larg, banii constituie ansamblul modalităţilor de plată direct utilizabile pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor, altfel spus, ansamblul activelor acceptate peste tot, de toţi şi în toate timpurile, pentru stingerea datoriilor.

Utilizarea banilor se bazează pe încredere; căutând motivele pentru care aceştia sunt acceptaţi de către toţi, ajungem la încredere: un individ acceptă un instrument de plată atunci când ştie cu siguranţă că acesta îi va fi acceptat lui însuşi când va dori să cumpere un bun sau să achite o datorie. Această încredere nu vine de la sine: ea poartă girul statului şi s-a impus progresiv (băncile centrale au o vechime cuprinsă 100 şi 200 de ani).

Cei care deţin moneda au „puterea” de a obţine bunuri şi servicii din ţara în care a fost emisă moneda respectivă, dar cei care o emit şi o distribuie au o putere şi mai însemnată: aceea de a influenţa distribuirea avuţiei din ţara respectivă. Este, asemeni tuturor puterilor, o putere disputată: „Money its power” , spunea economistul francez François Perroux (infirmând teza neutralităţii monedei), reproducând expresia lui Harrod.

Istoria monetară ilustrează strălucit relaţia dintre emisiunea monetară şi putere, cu alte cuvinte faptul că moneda este un instrument al puterii, disputa pentru putere implicând şi disputa pentru a deţine monopolul emisiunii monetare.

Băncile centrale, fie că s-au detaşat dintre celelalte, fiind mai puternice şi beneficiind de sprijinul puterii politice, fie că au fost create de puterea politică, au reuşit să monopolizeze emisiunea de bancnote. Banca Angliei a obţinut privilegiul emiterii bancnotelor în 1844, Banca Franţei în 1848, Banca Germaniei în 1875 etc. Puterea politică a căutat apoi să obţină controlul asupra băncilor de emisiune (acolo unde capitalul nu aparţinea statului) fie prin promulgarea unor legi care defineau exact modul de funcţionare al băncilor centrale şi operaţiunile lor, fie, mai uşor, prin naţionalizarea lor. Chiar şi în prezent, unele bănci centrale nu rezistă presiunilor politice şi abuzează de monopolul emisiunii monetare

Băncile comerciale au reacţionat, căutând să restrângă puterea monopolului emisiunii de bancnote aparţinând băncilor centrale. În acest scop, băncile comerciale au dezvoltat serviciile oferite clienţilor, pentru a face conturile deschise la ele mai atractive decât bancnotele. Au reuşit foarte bine acest lucru, dacă ne gândim că totalul bancnotelor nu mai reprezintă, în prezent, decât aproximativ 10% din totalul masei monetare. Capacitatea de creaţie monetară a băncilor comerciale este limitată, totuşi, de banca centrală prin instrumente specifice, de politică monetară.

Relaţiile monetare internaţionale oferă încă un exemplu, poate şi mai clar, al legăturii dintre putere şi emisiunea monetară. Dolarul este, la ora actuală, moneda internaţională cea mai răspândită, cea mai utilizată (nici chiar euro nu a reuşit să „detroneze” dolarul). Statele europene şi marile întreprinderi internaţionale deţin active în dolari, doresc să-şi sporească această deţinere, în schimb Statele Unite, emitentul dolarilor, sau întreprinderile americane pot cumpăra întreprinderi sau împrumuta sume în dolari altor ţări. Este manifestarea unei puteri evidente. Această supremaţie (întâietate) a dolarului datează de la sfârşitul ultimului război mondial, însoţind victoria militară a S.U.A. Sistemul Monetar Internaţional (S.M.I.) constituit atunci (1944 – Bretton-Woods) a consfinţit, iar apoi a prelungit această putere. Mai târziu, la începutul anilor şaizeci, ţările europene au pus în discuţie această dominaţie americană, constatând întâietatea dolarului. Deşi convertibilitatea dolarului în aur a fost suspendată (1971), nici crearea S.M.E. (Sistemul Monetar European) şi nici crearea U.E.M. (Uniunea Monetară Europeană) nu au înlăturat încă dominaţia dolarului. Evoluţia cursului euro-dolar în perioada 1999-2001 nu ne-a încurajat să anticipăm o supremaţie a euro. Prezenţa fizică a euro începând cu 1 ianuarie 2002 a adus o ameliorare a monedei europene faţă de dolar.