Operațiunile instituțiilor de credit

1.1. Originea şi temeiurile existenţei băncilor

Referitor la originea băncilor, în literatura economică de specialitate se

întâlnesc diferite păreri şi opinii. Unii cercetători susţin că primii bancheri au fost cei

care efectuau schimbul de bani. Aceştia se numeau zarafi şi au fost primii preţuitori

ai monedelor şi intermediari ai circulaţiei monetare.

Alţi cercetători, asociază noţiunea de bancă momentului în care un grup de

persoane a avut ideea de a primi disponibilităţi băneşti sub formă de depozite, de la

cei care doreau să facă economii, şi a oferi împrumuturi celor care aveau nevoie de

fonduri suplimentare.

Primele dovezi ale unei activităţi bancare se regăsesc în Orientul Apropiat

(Babilon) şi Egiptul Antic. În acea perioadă, templele erau deopotrivă, loc de

rugăciune şi loc de păstrare a banilor şi tezaurelor. Babilonienii cunoşteau practica

de a încredinţa templelor depozite de valori, iar romanii efectuau în Forum operaţiuni

de acelaşi tip.

Egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii, ca popoare cu un anumit grad de

civilizaţie, derulau operaţiuni de comerţ şi se ocupau şi cu schimbul de monede şi de

metale preţioase. Trapeziţii greci şi argintarii romani mijloceau schimbul de monede,

primeau depuneri de valori spre păstrare şi acordau împrumuturi.

Deţinătorii de monedă bătută aveau în aceasta un important sprijin în

realizarea schimburilor de bunuri şi produse, dar utilizarea banilor le crea şi multe

neajunsuri. Astfel, deplasarea banilor la locurile de utilizare implica costuri de

transport şi genera riscuri de pierdere sau furt. De asemenea, pentru proprietarii de

monedă, simpla deţinere a acesteia nu le aducea nici un venit sau profit.

Pornind de la aceste neajunsuri, deţinătorii de capitaluri sub formă de monede

au început să încredinţeze aceste disponibilităţi unor intermediari (zarafi, trapeziţi,

argintari, etc.) în scopul unei păstrări sigure şi al unei remunerări sub formă de

dobândă, pe care o plătea intermediarul ca urmare a folosirii depozitului ca resursă

de împrumuturi ulterioare.

Astfel se eliminau neajunsurile deţinătorilor de capital monetar şi se creează

temeiul unei continue şi ample valorificări a capitalului monetar aparţinând agenţilor

economici. Noii intermediari, satisfac nevoi şi cerinţe de mare utilitate pentru întreaga

viaţă economică şi socială, fiind în anumite limite un factor hotărâtor de progres.

După cum am mai arătat, unii autori consideră zarafii, trapeziţii, argintarii, ca

fiind precursorii bancherilor, cei care au pus bazele apariţiei băncilor. Alţi autori

afirmă că operaţiunile de schimbare de monedă de către zarafi, ca şi cele de

acordare de credite de către cămătari şi efectuarea de operaţiuni de păstrare de

valori nu sunt chiar o ilustrare a prezenţei activităţii bancare. Potrivit opiniei acestora,

apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerţului şi acumularea

capitalului monetar pe această bază, ca urmare a dezvoltării producţiei

manufacturiere şi expansiunii generale a economiei.

Aceeaşi autori susţin că banca nu este emanaţia Antichităţii şi a Evului Mediu,

ci creaţia băncii este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al

monedei de metal, cu valoare intrinsecă, crearea monedei fiduciare. Cu toate că în

Evul Mediu au apărut o suită întreagă de bănci care au înlesnit operaţiunile de

transfer legate de intensele schimburi comerciale din bazinul mediteranean, mulţi

autori consideră că despre activitate bancară se poate vorbi numai odată cu apariţia

băncilor care şi-au propus emisiunea de bilete de bancă.

Ca urmare a nevoilor de plată şi transferuri de fonduri, generate de

amplificarea schimburilor comerciale în secolele XII-XVI, au apărut multe organizaţii

bancare ca:

- Banca Veneţiei (1171),

- Banca din Barcelona (1341),

- Banca din Geneva (1407),

- Banca din Milano (1593).

Bănci autentice, moderne, care au reprezentat modele ale structurilor bancare

create ulterior, sunt considerate însă Banca din Amsterdam (1609), Banca din

Hamburg (1619), Banca din Stockholm (1650) şi, cu deosebire, Banca Angliei

(1694). În SUA prima bancă a fost creată în 1791 (The First Bank of the United

States) care a îmbinat rolul unei bănci centrale cu operaţiuni specifice băncilor

comerciale.

Până în secolul al XIX-lea, activitatea bancară s-a structurat pe trei domenii

specifice:

- bănci de emisiune care deţineau monopolul emisiunii monedei naţionale;

- bănci comerciale care activau ca instituţii de intermediere financiară;

- instituţii financiare specializate, cum ar fi casele de economii şi cooperativele

de credit.