Extras din curs

1.1 Bretoon Woods-actul de nastere al instituţiilor financiare internaţionale

La începutul anilor 1940, doi gânditori celebri, John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii si Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite ale Americii, au conceput aproape simultan, planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb si să propulseze comerţul liber.

Acordurile de la Bretton Woods s-au născut în mod direct din proiectul conceput de White si prezentat de delegaţia americană. Chiar dacă Keynes dorea să impună instituţii favorabile ţărilor debitoare, în scopul de a frâna declinul Marii Britanii, conferinţa a fost în realitate încununarea acestui declin. Influenţa exercitată de Keynes a fost, decisivă.

În esenţă, elementele constitutive ale suportului sistemului monetar internaţional din 1944 pot fi sintetizate astfel:

- instituirea unor monede cheie care urmau să îndeplinească rolul

de monedă internaţională si de rezervă activă (dolarul american

si parţial lira sterlină); menţinerea convertibilităţii în aur pentru

moneda internaţională;

- definirea monedei cheie printr-o cantitate de metal preţios;

- înfiinţarea unui organism internaţional (F.M.I.) care să intervină pentru menţinerea stabilităţii cursurilor monetare si să acţioneze în cazurile în care apar perturbări în evoluţia acestora.

La baza mecanismelor de funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai importante erau următoarele:

- Etalonul monetar: Sistemul de la Bretton Woods instaurează etalonul aur-devize; alături de aur ca instrument de rezervă si de plată în raporturile economice externe, se va utiliza si o monedă naţională, respectiv dolarul SUA, care va juca rolul principal, de monedă internaţională.

- Stabilitatea cursurilor de schimb: Conform acestui principiu, se instituie practicarea cursurilor fixe dar ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental. În acest scop, fiecare ţară membră FMI era obligată să îsi definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale puteau oscila în cadrul unei marje de 1%, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.

- Convertibilitatea monetară: Statutul FMI prevede în articolul VIII ca toate ţările membre să realizeze convertibilitatea monedelor lor în vederea operaţiunilor curente. Pentru aceasta, se angajează să elimine restricţiile la cumpărarea de devize străine de către rezidenţi si nerezidenţi pentru operaţiunile curente (operaţiunile referitoare la bunuri si servicii). Totodată, este prevăzută o clauză de protecţie (articolul XIV) care să permită statelor membre cu dificultăţi ale balanţelor de plăţi să menţină un control al chimburilor pe o perioadă de 5 ani de la crearea Fondului si chiar mai mult, dacă pot justifica această necesitate. Această clauză de protecţie va permite statelor europene să menţină restricţii asupra convertibilităţii monedelor lor până în 1961. Cu excepţia dolarului SUA, monedele principalelor ţări dezvoltate au devenit convertibile abia în anul 1958, ceea ce înseamnă că restabilirea convertibilităţii după al doilea război mondial a fost caracterizată printr-o serie de limitări, de restricţii. Astfel, înainte de prăbusirea, în 1971, a sistemului monetar adoptat în 1944, numai o treime din statele membre FMI aveau monedă convertibilă. Dintre principalele ţări dezvoltate, numai patru practicau o convertibilitate generală: SUA, Canada, Elveţia si R.F. Germania.