Africa

1. POZIŢIA FIZICO-GEOGRAFICĂ A AFRICII

Grecii şi romanii antici numeau această parte a lumii Libia – după numele etniei libu, care locuiau în mijlocul ţărmului Mării Mediterane. Denumirea s-a păstrat în denumirea statului Libia. Pînă înainte de Cristos, mai la sud de Cartagena, locuia un alt trib berber – afrigii, ori aridi. După ce romanii, în secolul al II-lea î. Cr. au cucerit Cartagena, au denumit provincia romană creată acolo Afrika (teritoriul Tunisului actual). La începutul evului mediu această denumire s-a răspîndit asupra Algeriei şi Libiei, dar după venirea colonizatorilor europeni – asupra întregului continent.

Africa este al doilea continent după mărimea sa, după Eurasia (30,3 mln. km²). Specificul naturii depinde de poziţia geografică în ambele emisfere. Extremităţile nordică şi sudică se găsesc aproximativ la aceeaşi distanţă de eculator. Ca rezultat, Africa se găseşte în zonele termice caldă şi două temperate (de nord şi cea de sud). Această particularitate determină repetarea zonele climatice şi a zonele naturale de ambele părţi ale ecuatorului.

Linia de ţărm este slab articulată, teritoriul continentului este ridicat, cu relief predominant nivelat de cîmpii înalte, ceea ce influenţează asupra naturii continentului, cu lungimea 30 500 km. Continentul este scăldat de apele Oceanului Atlantic şi Oceanului Indian şi Marea Mediterană, care influenţează foarte mult asupra naturii continentului. Astfel, în latitudinile tropicale, ţărmul atlantic este spălat de curenţi reci, ţărmurile estice – de curenţii calzi din Oceanul Indian.

În partea nordică continentul este mai lat şi are legătură cu Eurasia (Istmul Suez, fractura Mării Roşii, Strîmtoarea Gibraltar – îngustă). Nordul şi nord-estul Africii are trăsături comune cu Eurasia. Munţii Atlas sînt o parte a regiunii de orogen Alpino-himalayană, condiţiile climatice şi de landşaft sînt caracteristice bazinului mediteranean euroasiatic-african.

În emisfera sudică Africa se îngustează aproape de două ori. Aici Africa este îndepărtată de alte continente. Dar Africa a păstrat multe trăsături comune cu America de Sud, Australia şi Antarctida şi chiar cu India în structura geologică, relief, componenţa vegetaţiei. Geologii consideră că timp îndelungat aici a fost un macrocontinent – Gondwana.

Strimtoarea Gibraltar – in Antichitatese numea Stilpii lui Hercule,datprită a două stinci abruptede pe ţărm. Are lungimea de 59km, lăţimea de 14-44 km. Denumirea a fost dată de berberi, care au traversat strimtoarea și s-au instalat cu traiul in sud, numind stinca de pe ţărm Djebal-Tariq.

Canalul Suez – se consideră ca linie convenţională intre Africa și Europa, străbate istmul Suez. Are lungimea de 168 km, lăţimea – 169 km. Primele canale prin istm au fost construite incă in anul1300 i.Hr. In prezent, datorită Canalului Suez, calea maritimă din vestul Europei spre India s-a micșorat cu 8 000 km.

... Capul Blanc – “capul alb”.

... Capul Almadi este cunoscut europenilor din anul 1444, cînd portughezii l-au numit Cabo Verde – Capul Verde.

.. Capul Guardafui – una dinre extremităţile estice ale continentului african, situat cu 100 km mai spre nord de Capul Hafun. În preajmă se găseşte Muntele Djardaf, de la care provine denumirea arabă Djard Hafun.

... Capul Ras-Hafun – extremitate estică a teritoriului Africii, denumirea provine din arabă – ras – cap, haffa – margine, ţărm.

... Capul Acelor – extremitate sudică a Africii; denumirea este de origine portugheză - L’Agulhas – de la anomalia magnetică înregistrată nu departe în mare (agulha – acul magnetic al busolei).

2. EVOLUŢIA CERCETĂRII AFRICII

I etapă: mileniul al doilea Î.Cr.-secolul al 6-lea.

Egiptenii antici valorificau nordul continentului, deplasîndu-se de la la gura de vărsare a Nilului pînă la Golful Sidr, astfel pătrundeau în deşerturile Arabiei, Libiei, Nubiei. Însă nu este totul cunoscut despre descoperirile şi călătoriile egiptenilor antici.

Fenicienii, grecii şi romanii antici cunoşteau ţărmul nordic african încă înainte de Cristos. Se presupune, că în mileniul al treilea î.Cr. ei au pătruns în Nubia şi Etiopia, se ridicau pe Nil pînă la Ecuator. Istoricianul antic Herodot scria că marinarii fenicieni, la indicaţia faraonului Neho au ocolt Africa timp de trei ani.

În secolul al 6-lea î.Cr. cartageneanul Hanon-călătorul a călătorit de-a lungul ţărmului vestic al continentului. Conform unei notiţe lăsate de el pe o piatră dintr-un locaş sfînt, el a ajuns pînă în interiorul Golfului Guineei (unde europenii au ajuns doar peste 4000 de ani).

În perioada dominării romanilor şi mai tîrziu vasele pescarilor au ajuns la Insulele Canare, iar călătorii romani au ajuns adînc în Deşertul Libiei.

II etapă: călătoriile arabilor în secolele 7-14.

După cucerirea Africii de către arabi, ei de multe ori au traversat deşerturile Libiei şi Saharei, au început studierea rîurilor Senegal şi Niger, a Lacului Ciad. Ibn Hardadbeha descrie Egiptul şi căile de comerţ care duceau spre această ţară.

La începutul secolului al 12-lea Idrisi a reprezentat Africa Nordică pe harta lumii, care era mult mai exactă comparativ cu hărţile aplicate pe atunci în Europa.

Ibn Battuta în anii 1325-49, ieşind din Tanjer, a traversat nordul şi estul Africii, a vizitat Egiptul. Mai tîrziu (1352-53) el a ajuns în Sahara de Vest, în oraşul Toumbuctu pe rîul Niger şi apoi a revenit prin Sahara Centrală. În lucrarea sa se conţin informaţii despre natura ţărilor vizitate şi obiceiurile popoarelor care le locuiesc.

III etapă: secolele 15-17.

În anii 1417-22 marinarul chinez Cjen He în unul din multiplele sale marşuri, a traversat Marea Roşie, a ocolit Peninsula Somaliei, s-a deplasat de-a lungul ţărmului estic, a ajuns la Insula Zanzibar.

În secolele 15-16 cercetarea Africii era legată de căutarea de către portughezi a căii maritime spre India.

Marinarii europeni au putut ocoli Africa doar în secolul al 15-lea.

Căutînd calea spre India, marinarii portughezi au cerecetat treptat ţărmul vestic.