Carst în România

Pe teritoriul României rocile carstificabile ocupa 49 527 km2 adica 20,85 % din suprafata tarii (V. Sencu, 1968). În aceasta categorie de roci au fost cuprinse, pe lânga calcare, dolomite si calcare cristaline, sarea si gipsul (acestea fiind rocile pe care se dezvolta carstul propriu-zis si care detin 4700 km2, adica 2 % din suprafata tarii) precum si o serie de roci clastice (gresii si conglomerate cu ciment calcaros) , aglomerate vulcanice si depozite loessoide, ce ocupa 44 700 km2.

Deoarece dintre rocile carbonatice calcarele si dolomitele mezozoice favorizeaza, prin gradul lor ridicat de puritate (peste 85-95 % CaCO3), dezvoltarea unui relief carstic „tipic” în care este prezenta întreaga gama de forme exo- si endocarstice, în cele ce urmeaza se va trata doar relieful carstic dezvoltat pe aceste roci. Ele totalizeaza 2912 km2 (63,27%) fiind inegal raspândite în cadrul unitatilor de relief: 1762 km2 în Muntii Banatului si Apuseni, 626 km2 în Carpatii Meridionali, 237 km2 în Meridionali si 267 km2 în Dobrogea.

În functie de întinderea arealului calcaros si de factorii care influenteaza procesul de carstificare formele rezultate, atât cele de suprafata cât si cele de adâncime, prezinta o mare diversitate de la o unitate de relief la alta si chiar în cadrul aceleasi unitati.

În geneza formelor carstice intervin o serie de factori care influenteaza derularea procesului de dizolvare si care pot fi grupati în trei categorii, fiecare cu mai multi componenti: factorul geologic (litologia, tectonica si grosimea stratelor), factorul chimic (precipitatii, temperatura, agresivitatea apei) si factorul fizic (morfologia si morfometria), la care se adauga timpul ca element esential în formarea carstului.

Exocarstul

Caracteristica regiunilor carstice este data de un peisaj aparte, caracterizat prin dezorganizarea retelei hidrografice pâna la disparitia cursurilor de apa de suprafata, aparitia drenajelor subterane marcate de ponoare si izbucuri si dezvoltarea unor forme de disolutie depresionare, concave, cu dimensiuni ce merg de la ordinul milimetrilor la cel al kilometrilor.

Lapiezurile reprezinta forme de disolutie de tipul santurilor separate de creste mai mult sau mai putin late sau de tipul unor excavatii cu aspect de mici bazine eliptice sau circulare. Ele se formeaza atât pe calcarul nud cât si sub învelisul de sol, putându-se deosebi forme individuale sau grupari cunoscute sub denumirea de câmpuri de lapiezuri. Din numeroasele încercari de clasificare a lapiezurilor din România amintim pe cele mai importante: Viehmann (1964) utilizeaza criteriul genetic (lapiezuri torentiale, eoliene, litorale, glaciare, fosile si subterane); Bleahu (1982) clasifica lapiezurile în functie de locul în care s-au format: lapiezuri libere, lapiezuri semiîngropate si lapiezuri îngropate, fiecare cu mai multe subtipuri; Onac (2000) 1

utilizeaza criteriul morfogenetic si deosebeste trei categorii: lapiezuri liniare, lapiezuri circulare si lapiezuri mixte, fiecare cu mai multe subtipuri.

Lapiezurile sunt întâlnite în toate regiunile carstice din tara noastra. Se remarca, prin varietate si extindere câmpurile de lapiezurile de la Ponoarele (Podisul Mehedinti), cele din Muntii Mehedinti, Muntii Bihor, Muntii Padurea Craiului, Muntii Vâlcan, Muntii Locvei si Aninei.

Dolinele, depresiuni circulare sau ovale închise, cu dimensiuni de la câtiva metri la peste 1000 m, sunt formele carstice elementare cele mai raspândite. Clasificarea acestor forme vizeaza fie criteriul morfologic: doline conice, cu fundul plat, în cupa, cilindrice (Bleahu, 1982) fie cel genetic: doline de dizolvare, doline de prabusire si doline de tasare (Onac, 2000). Pot sa apara izolat dar de cele mai multe ori formeaza câmpuri de doline cum sunt cele din platourile carstice Vascau (Muntii Codru Moma), Zece Hotare (Muntii Padurea Craiului), Colonovat si Marculesti (Muntii Aninei). În multe cazuri ele sunt însirate de-a lungul unor linii tectonice, cum este cazul Muntilor Mehedinti unde apare o astfel de succesiune de doline, uvale si depresiuni carstice deschise. În cadrul acestui complex carstic se remarca macrodolinele Crovu Medvedului (1000m diametru si 170m adâncime) si Crovu Mare (500m diametru si 150m adâncime) ca fiind cele mai mari doline din carstul românesc (Sencu, 1983).

Uvalele, depresiuni carstice închise, de dimensiuni mari, cu forme neregulate si cu fundul inegal, lipsite de ape curgatoare, reprezinta – dimensional si genetic – treapta imediat superioara dolinelor. Sunt destul de des întâlnite în carstul românesc: în arealul carstic Giuvala (Culoarul Bran – Rucar), în Muntii Padurea Craiului, Bihor, Mehedinti, Aninei, etc.