Geografia Mediului

INTRODUCERE

Evoluţia cunoaşterii umane, de la formele empirice iniţiale (realizate prin experienţă directă, frecvent îndelungată şi adesea dureroasă) până la investigaţia contemporană a spaţiului extraterestru şi a codului genetic, exprimă aspiraţia permanentă de control al condiţiilor de existenţă. Chiar dacă, în timp, cercetarea ştiinţifică fundamentală s-a desprins de această motivaţie pragmatică, aplicaţiile sale au exprimat - sub o formă sau alta - permanenţa , în plan secund, a dorinţei de cunoaştere cât mai avansată a condiţiilor de viaţă, naturale şi social-economice, în scopul utilizării/organizării lor cât mai profitabile. In acest context trebuie înţeles şi interesul actual generalizat pentru ceea ce, atât în ştiinţă cât şi în alte domenii, poartă denumirea de mediu înconjurător sau mediu.

Practic, tot ceea ce influenţează viaţa social-economică, prosperitatea materială, progresul spiritual, ca şi - în ultimele decenii - efectele activităţilor economice asupra naturii intră din ce în ce mai mult în preocupările ştiinţei şi tehnicii, organismelor internaţionale şi regionale, guvernelor şi organizaţiilor non-guvernamentale naţionale, publicului larg. Exprimând acest interes generalizat faţă de o realitate atât de complexă, fiecare tip de răspuns aduce cu sine o viziune proprie, modalităţi specifice de investigaţie şi chiar o terminologie specializată.

In accepţiunea cea mai răspândită, totalitatea şi unitatea dialectică a unor elemente naturale (scoarţa terestră, aerul, apa, relieful, solul1) care evoluează asigurându-şi o stare de echilibru dinamic şi susţinând viaţa vegetală şi animală, împreună cu care constituie cadrul natural al existenţei umane, reprezintă mediul natural. Aflat într-o continuă evoluţie, structura şi caracteristicile sale dinamice s-au modificat mult, el devenind mereu mai complex, mai variat. Chiar în intervalul scurt (raportat la formarea şi evoluţia Pământului ca planetă) dintre apariţia strămoşilor omului şi epoca actuală, mediul natural a evoluat mult, independent de existenţa şi voinţa speciei umane (au avut loc fenomene tectonice ample, pe seama mobilităţii plăcilor litosferice, care au impulsionat orogeneza, s-a modificat corespunzător conturul uscatului şi al mărilor, s-au instalat şi s-au retras succesiv mai multe glaciaţii continentale şi montane, au alternat climate calde şi reci, umede şi uscate, care au determinat alternanţe de floră, faună şi soluri).

Evoluţia societăţii umane s-a desfăşurat, însă, într-un ritm incomparabil mai rapid. Trecând peste perioada îndelungată în care existenţa omului a fost determinată doar de legi biologice şi în care munca nu era un act de producţie organizat social, procesul menţionat a demonstrat o accelerare progresivă. Astfel, dacă în ultimele milenii mediul natural n-a suferit decât modificări spontane minime, în istoria societăţii umane s-au succedat nu mai puţin de patru mari orânduiri sociale.

Această diferenţiere dinamică importantă a permis o preluare mereu mai complexă şi mai eficientă a condiţiilor naturale, astfel încât, dacă Homo sapiens s. şi strămoşii săi apropiaţi erau numai nişte membri - printre mulţi alţii - ai lumii vii, care nu-şi puteau modifica ambianţa mai mult decât alte fiinţe, iar culegătorii şi vânătorii erau direct interesaţi de păstrarea echilibrului florei şi faunei naturale, adaptându-se eventualelor schimbări spontane ale acestora, odată cu descoperirea uneltelor omul a căpătat posibilitatea de a modifica şi chiar de a controla treptat mediul natural, pentru a-l adapta necesităţilor sale. În acest proces a fost hotărâtoare capacitatea speciei umane de transmite experienţa dobândită congenerilor şi mai ales urmaşilor, acumulându-se astfel un capital de experienţă din ce în ce mai mare. Aproape independent de moştenirea genetică, dezvoltarea societăţii umane este marcată de experienţa transmisă.

Pe măsura dezvoltării agriculturii, procesele fizice şi viaţa naturală a unor teritorii întinse s-au modificat fundamental, iar aria de răspândire şi chiar codul genetic a numeroase specii vegetale şi animale au suportat transformări importante. Revoluţia industrială din sec. al XIX-lea şi revoluţia tehnico-ştiinţifică din secolul trecut au asigurat societăţii mijloace de acţiune mereu mai puternice şi mai perfecţionate. A avut loc popularea intensă a unor regiuni slab locuite anterior (vestul Statelor Unite ale Americii, preria canadiană, Australia, Noua Zeelandă, zona golfului Persic), au fost puse în valoare noi surse de energie, s-au iniţiat lucrări din ce în ce mai variate şi mai ample de transformare a mediului natural Omul a despădurit şi desţelenit, a învăţat să schimbe cursul râurilor, să niveleze neregularităţile morfologice ale unor arii în care a creat aşezări şi drumuri, să obţină terenuri ferme pe seama mării, să iniţieze şi să extindă irigaţii în zone aride. S-a ajuns în final la formarea şi dezvoltarea civilizaţiei noastre specifice, industrial-tehnice, capabile să determine schimbări variate şi profunde, pe termen lung sau definitive, ale unor spaţii vaste.