Geografie Socială

Tema nr.I (2.10.2007)

I.1.Originea şi evoluţia geografiei sociale

Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca cel de geografie umană, fiind deja utilizat la 1870 în literatura de specialitate din Franţa, unde a şi fost teoretizat de C.Vallaux. Iniţial acest termen nu avea o semnificaţie precisă, substituindu-se geografiei umane, mai ales în literatura britanică (până în 1940). Obiectul de studiu al geografiei sociale a fost definit în perioada interbelică în Olanda, sub influenţa evidentă a lui P.V. de la Blache, dat fiind interesul suscitat de modul de viaţă. Spre deosebire de concepţia vidaliană însă, modul de viaţă era studiat dintr-o perspectivă socială şi nu una naturalistă, urmărindu-se predilect raporturile dintre societate şi individ, relaţiile acestuia cu factorii naturali fiind subsidiari. O importanţă deosebită era acordată structurii sociale a populaţiei. Această mişcare a continuat în perioada postbelică prin eforturile şcolii germane (W.Hartke, H. Bobek) dar şi a celei franceze (P.George). Influenţa şcolii sociologice de la Chicago extinde interesul pentru această abordare la ţările anglo-saxone, după 1960. Mai ales în S.U.A., interesul principal era desluşirea cauzalităţii segregaţiei sociale. Treptat, această disciplină capătă un contur tot mai clar, aparenta suprapunere peste preocupările geografiei umane, în speţă ale geografiei populaţiei, estompându-se prin accentul pus pe o serie de concepte precum : spaţiul social, mediu social, dinamică socială, practici sociale şi mai ales teritoriu, cu derivatele sale.

I.2.Principalele curente de gândire ale geografiei sociale

Geografia socială suscită dezbateri polemice în toate şcolile geografice. Pot fi deosebite trei poziţii:

-geografia socială nu este altceva decât geografie umană de calitate (R. Hérin, 1983), care pentru înţelegerea dinamicii peisajului combină un număr mare de factori printre care şi cei sociali. Astfel, geografia umană, încă de la Vidal de la Blache este o geografie socială. Invocarea existenţei sau necesităţii sale este doar o moda sau o încercare de singularizare, fără obiect şi fără o bază ştiinţifică serioasă.

-nevoia promovării unei noi ramuri a geografiei umane pare bizară, existând discipline care studiază deja faptele sociale: geografia populaţiei, a aşezărilor, a turismului, geografia politică etc.

-geografia care studiază faptele sociale nu mai este în fond geografie, fiind mai apropiată prin obiectul studiului şi tehnicile de cercetare de sociologie, etnologie sau antropologie. Reticenţele geografilor faţă de aceste discipline auxiliare, considerate a nu avea suficientă obiectivitate ştiinţifică sunt cunoscute.

Definirea geografiei sociale şi situarea sa în contextul geografiei şi al stiintelor sociale este încă un deziderat. Încercarile în aceasta directie sunt vechi (încă din sec. al XIX-lea, cazul lui E.Reclus, continuat pe parcursul sec. XX de J Brunhes, A Châtelain, M Sorre, P George, P Claval etc.). Această sarcină este îngreunată de diversitatea sau chiar incompatibilitatea definiţiilor date geografiei sociale. S-a avansat mai mult în definirea conceptelor, a metodelor dar nu şi în teoretizarea acesteia („contururi nedefinite, un obiect încă imprecis”, R. Chapuis, 1976).

Evoluţia geografiei sociale este jalonată de definiţii variate, restrictive sau extensive, conform orientărilor de ansamblu ale autorilor. In cazul şcolii geografice franceze, pentru E. Reclus (1830-1905), faptele societăţilor (iniţiative individuale, grupuri sociale, familii, clase, caste, lupta între clase, lupta pentru putere) constituie …mediul dinamic ce transformă gradual spaţiul geografic. Timpul modifica neîncetat spaţiul iar lumea noastră se dezvoltă progresiv spre constituirea unei societăţi generale, coerentă, capabilă să formeze cu spaţiul terestru un tot intim”, cf. L'homme et la terre, 1905.

J.Brunhes decelează două dimensiuni, una pur socială şi alta economică, având drept obiectiv studiul localizării şi distribuţiilor spaţiale ale faptelor sociale (regimul proprietăţii agrare, factorii psihologici şi sociologici care diferenţiază utilizarea unor resurse, impactul unor maladii corelate cu nivelul de trai, etc.), prelungire fireasca a studiului factorilor naturali. Astfel, geografia poate fi „ partenera obligatorie a ştiinţei sociale” (La geographie humaine, 1912 ).

Criza economică interbelică, impactul emancipării femeilor, ascensiunea fascismului, au implicat în perioada interbelică un viu interes modificând opiniile despre rolul geografiei sociale. A. Châtelain, punea accent pe studierea omului din dubla perspectivă a importanţei claselor/ categoriilor sociale şi a caracteristicilor vieţii sociale, individuale sau colective, La geographie sociale, 1946).

P. George considera drept obiect al geografiei sociale descrierea tipurilor de structuri sociale şi urmărirea dinamicii societăţilor, paralel cu schimbările tehnicii şi a raporturilor sociale, fondată explicit pe o teorie economică şi socială generală. Geografia socială nu este astfel o nouă formă de gândire geografică ci un element al analizei geografice, o „contribuţie la singura sinteză geografică valabilă, cea a geografiei ca ştiinţă umanistă” (cf. Geographie sociale du monde, 1970). Această disciplină este necesară dar nu este autonomă, „fără sociologie şi economie, nu există” (idem). Pentru R.Rochefort, geografia socială este studiul funcţiei sociale a spaţiului şi a condiţiei spaţiale a omului într-o triplă abordare, a spaţiilor sociale, a strategiilor spaţiale ale grupurilor şi subgrupurilor sociale, a structurării sociale a spaţiului (Geographie sociale et environnement, 1972). P.Claval vede în geografia socială structura şi coerenţa care a lipsit totdeauna geografiei (Principes de la geographie sociale, 1973 ). Alături de studiul mediului, geografia socială ar fi una din cele două abordări sintetice ale geografiei şi ar studia ordonarea faptelor sociale (arhitectura grupurilor sociale, dimensiunile culturale, politice şi economice ale vieţii sociale, organizările teritoriale). In fine, R.Chapuis, introduce în 1976 termenul de geografie sociologică, care ar aborda studiul spaţial al grupurilor umane şi raporturilor sociale situându-se prin concepte, metode şi obiect la limita dintre sociologie şi geografie.

Geografia socială franceză oscilează între mai mulţi poli, fiecare cu caracter interdisciplinar, văzut ca un mod de fundamentare a geografiei ca ştiinţă socială. Privilegiind mecanismele economice, culturale sau sociale, geografia se îndepărtează de tradiţia naturalistă, explicabil prin grija geografilor de a explica, de a se implica în chestiunile sociale la ordinea zilei.

În Marea Britanie înainte de război chestiunile sociale erau abordate cu totul secundar în studiile regionale sau în cele consacrate spaţiilor rurale, cu un nivel rudimentar al explicaţiilor. Până spre 1960 ele rămân doar o componenta a studiilor de geografi a populaţiei sau de geografie urbană (E. Jones, 1960). Spre deosebire, în S.U.A. perspectivele deschise de şcoala de la Chicago sau de studiul comportamentelor (behaviourism ) au permis o reflecţie mai profundă asupra implicaţiilor geografice ale faptelor sociale. Trei curente s-au dezvoltat în această arie: cantitativismul, behaviourismul şi mişcarea radicală. Revoluţa cantitativă iniţiată în America de Nord, pătrunde în Marea Britanie după 1960, urmărind o mai mare exactitate a cercetărilor, prin prelucrarea statistică a datelor sociale devenite tot mai numeroase. Sub numele de ecologie factorială, a contribuit la detectarea configuraţiilor sociale ale oraşelor. Această abordare a prelungit studiile anterioare, pur descriptive, prelucrând acele informaţii accesibile în baze de date, ignorând aspectele vieţii sociale necuantificabile. Perspectiva behaviouristă se impune prin studiul comportamentelor, ideilor, aspiraţiilor şi percepţiilor, imediat după război (iniţiată după 1920 de E. Semple). Studiul fenomenologic axat pe anchete şi interviuri orientează geografia socială spre sociologie şi psihologie socială. Cu toate limitele sale a avut un rol pozitiv privilegiind studiul cauzelor şi al proceselor, adesea în detaliu. Curentul radical dezvoltat după 1970, este elementul cheie al dezvoltarii geografiei sociale actuale