Reviziurea Constituției 1879

În Mesajul tronului de deschidere a sesiunii ordinare a Corpurilor legislative din 15/27 noiembrie 1878, Carol I evidentia noua pozitie a României de stat independent, cu drepturi depline în marea familie a tarilor europene. Sarcina parlamentarilor era aceea de a stabili necesitatea revizuirii Constitutiei, pentru a elimina acel principiu al inegalitatii politice pe motive religioase, care nu mai concorda cu luminile secolului.

Primele divergente aveau sa apara la discutarea proiectului adresei de raspuns la mesajul domnului, Manolache Costache Epureanu considerând ca adresa era echivoca, neavând nimic precis si determinat. Însa cel mai criticat, îndeosebi de catre senatorul D. Voinov, era paragraful referitor la îndeplinirea art. 44 din Tratat, în urmatoarea redactare: art. 7 din Constitutiune, care nu mai este de acord cu principiile si luminile secolului, va trebui sa dispara. Potrivit opiniei acestuia, Senatul actual nu avea dreptul de a prevede solutionarea chestiunii evreiesti prin suprimarea art. 7.

Criticilor aduse avea sa le raspunda Vasile Boerescu, ce considera adresa un act de politica superioara, subliniind ca nu s-a dorit decât a indica viitoarelor Camere de revizuire, care singure puteau oferi solutia, necesitatea suprimarii aliniatului al doilea din art. 7 referitor la dobândirea de drepturi politice prin naturalizare si de strainii de alt rit decât cel crestin.

La rândul sau, P. P. Carp reliefa o realitate ce trebuia luata în consideratie, aceea ca noi nu ne putem arata în fata Europei mai dârzi decât ne permit puterile noastre, si numai aratând bunavointa noastra vom putea aduce pe Puteri a nu cere aplicarea stricta a continutului Tratatului de la Berlin. Solutionarea chestiunii evreiesti trebuia sa fie conforma cu ideile moderne, dar si cu propria noastra situatie, recomandabil fiind ca, deocamdata, sa se suprime art. 7, urmând apoi a se cerceta si mijloacele necesare.

Având în vedere faptul ca opozitia din Camere nu înceta a evidentia, în discursuri interminabile, responsabilitatea Guvernului fata de esecul diplomatic suferit la Berlin si situatia dificila în care se afla România, precum si în speranta linistirii spiritelor si a crearii unei atmosfere propice discutarii revizuirii, I. C. Bratianu depunea demisia cabinetului spre sfârsitul lunii noiembrie 1878. Însa, tot el avea sa fie însarcinat cu formarea noului Guvern, care nu reprezenta, de fapt, decât o remaniere, ministrul de externe M. Kogalniceanu, cel mai atacat de opozitie, fiind sacrificat si înlocuit cu Ion Câmpineanu.

Principala preocupare a executivului va fi aceea de a crea conditiile necesare revizuirii Constitutiei, astfel ca la 17 ianuarie 1879, I. C. Bratianu facea o declaratie oficiala în Parlament în acest sens. Atât Camera Deputatilor, cât si Senatul aveau sa adopte decizia de a constitui câte o comisie care sa ia în dezbatere problema propunerii de revizuire si sa prezinte concluziile sale în fata reprezentantilor natiunii. Guvernul se va îngriji, totodata, de trimiterea mai multor misiuni diplomatice în capitalele europene pentru a explica pozitia sa în problema evreiasca si a grabi recunoasterea independentei.

Controversele vor reapare la Senat în momentul în care comisia, compusa din sapte senatori si prezidata de Dimitrie Ghica, îsi prezenta concluzia. Luând în considerare art. 44 din Tratatul de la Berlin si art. 7 si 129 din pactul fundamental de la 1866, majoritatea comisiei (D. Ghica, P. P. Carp, C. Bozianu, Al. Giani) propunea o declaratie prin care Senatul afirma necesitatea revizuirii art. 7 din Constitutie, pe când minoritatea, prin persoana lui Vasile Boerescu, sustinea modificarea, pe lânga art. 7, si a altor articole. La primul articol din Constitutie urma sa se înlocuiasca denumirea de Principate Unite si sa se precizeze calitatea de stat independent si întinderea granitelor dincolo de Dunare; art. 2 sa stipuleze ca limitele statului nu puteau fi modificate decât printr-o lege speciala emanata de la Camerele de revizuire; modificarea art. 3 prin acceptarea colonizarii în Dobrogea; la art. 44 sa nu se mai limiteze la doi numarul vice-presedintilor Senatului; art. 77 sa prevada ca si senatorii primesc indemnizatie; modificarea art. 113 în asa fel încât si Senatul sa aiba dreptul de a vota legile de credite suplimentare si extraordinare; în fine, suprimarea art. 131, întrucât Consiliul de Stat fusese desfiintat. Comisia nu a primit însa propunerea lui Boerescu, deoarece ameliorarile solicitate nu erau de o utilitate si necesitate atât de imperioasa încât sa justifice modificarea mai multor dispozitii din Constitutie, a carei stabilitate, interesul general cere sa fie simtamântul si credinta tuturor.

La Camera, Titu Maiorescu adresa o interpelare primului ministru solicitând lamuriri în privinta procedurii de revizuire a art. 7. Constata, pe de o parte, intentia Guvernului, exprimata în fata Parlamentului, de a stabili necesitatea revizuirii, iar pe de alta parte ca presedintele Adunarii, C. A. Rosetti, se întretinea cu diferite personalitati politice din capitalele europene în sensul obtinerii recunoasterii independentei, fara ca reprezentantii natiunii sa se conformeze art. 44 din Tratat. Totodata, în acelasi sens se pronunta si ziarul oficios al Guvernului. Or, trebuia înlaturata aceasta ambiguitate, orice amânare a solutionarii fiind foarte regretabila. În opinia sa, cu cât s-ar convoca mai grabnic Adunarile de revizuire, cu atât recunoasterea independentei s-ar obtine mai curând. Fara a oferi prea multe detalii si a clarifica situatia, I. C. Bratianu mentiona doar ca întârzierea întrunirii Constituantei se datora prezentei trupelor rusesti în tara, convocarea corpului electoral în asemenea conditii putând provoca o criza.

Chiar în sânul Comisiei delegatilor, compusa din deputatii Ioan Codrescu, Vasile Maniu, D. Cariagdi, Gh. Vernescu, Al. Candiano-Popescu, D. Giani, I. Vilacrose, au existat divergente de opinii asupra formei declaratiei de revizuire, daca ea sa se redacteze cu expunere de motive sau sa se prevada simplu necesitatea modificarii art. 7. Majoritatea înclinase spre aceasta a doua alternativa, în timp ce minoritatea, reprezentata de Gh. Vernescu si Ioan Codrescu, prezenta o ampla motivatie, unde se preciza ca nu a existat niciodata în România intoleranta religioasa. Prin art. 16 al Codicelui civil din 1864 se prevazuse dispozitia ca strainii, indiferent de religie, sa poata dobândi naturalizarea, restrictia articolului 7 din Constitutie datorându-se unor cauze economice si sociale. Interesul tarii nu putea fi decât acela de a înscrie în pactul fundamental regulile acordarii naturalizarii strainilor indiferent de religie, care se va face prin legi speciale si în mod individual.