Evoluția Politică a Țărilor din sud-estul Europei în Perioada Postbelică

I. EUROPA DE SUD-EST ÎN A DOUA JUMĂTATE A

SECOLULUI XX – PRIVIRE GENERALĂ

Ţările Europei răsăritene au urmat un traseu deosebit, marcat de prezenţa pe teritoriul lor a trupelor Armatei Sovietice care au contribuit substanţial la impunerea regimurilor democraţiei populare. Uniunea Sovietica a urmărit exportul modelului sovietic în ţările care au intrat în sfera sa de influenţă, utilizând în acest proiect potenţialul forţelor de stânga, în special marionetele sale – partidele comuniste, finanţate substanţial în perioada anterioară prin intermediul Kominternului.

Ţările răsăritene au fost izolate de restul continentului european prin „Cortina de fier”, anunţată de Churchill în 1946, fără a fi consultate în prealabil. Democraţiile occidentale au manifestat faţă de Uniunea Sovietică şi ţările din sfera sa de influenţă o politică de conciliere, similară cu atitudinea din perioada interbelică faţă de Germania. Astfel, popoarele din aceasta zonă au fost obligate să accepte modele de export, iar orice revoltă sau disidenţă era aspru înăbuşită cu ajutorul trupelor Armatei Sovietice (cazul Ungariei) sau ale forţelor Tratatului de la Varşovia ( Primăvara de la Praga).

Regimurile comuniste postbelice. În mai puţin de 5 ani (1945-1949) sistemul comunist înregistrează un avans extraordinar în lume. În 1939, numai URSS-ul şi protectoratul său, Mongolia exterioară, se puteau revendica la ideologia marxistă. Imediat după revoluţia bolşevică din 1917 comuniştii au încercat să pună mâna pe putere în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia şi Bulgaria, dar încercările lor au eşuat, iar în ţările unde partidele comuniste erau bine implantate – ca în Franţa – speranţa declanşării revoluţiei se diminuase treptat, ca urmare a însăşi politicii Kominternului. Însă după 10 ani de la izbucnirea celui de al doilea război mondial, comuniştii se aflau nu numai în fruntea Uniunii Sovietice şi a Mongoliei (al căror regim fusese consolidat printr-un acord chino-sovietic în 1945), dar şi de la conducerea a opt state din Europa de Est şi Centrală: Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia; şi în Asia, în fruntea Chinei Populare şi a Republicii Populare Democrate Coreene.

În 10 ani, numărul populaţiei care trăia sub steagul comunist se mărise de 5 ori, de la 170 de milioane în 1939, la mai bine de 845 de milioane în 1949. Din acel moment, cei care se ghidau după ideile lui Marx şi Lenin nu mai reprezentau 8-9% din populaţia mondială ca în 1939 ci 33%. Aceste cifre, oricât de impresionante ar fi, nu exprimă decât o parte din ceea ce a reprezentat expansiunea comunismului în lume. În jurul acestui „nucleu dur”, nu era încă vorba de un bloc, în ţări cu regim liberal sau aflate sub dominaţie colonială, partidele comuniste cunoscuseră, imediat după război, progrese uimitoare atât în Asia (unde Ho Şi Min – fondatorul Partidului comunist indochinez, proclamase încă din august 1945 Republica Democrată Vietnam), cât şi în Europa (unde efectivele partidelor italian şi francez se măriseră în mod considerabil).

Nu este uşor de explicat faptul că o treime din populaţia globului a fost – în mai puţin de 10 ani – regrupată sub regimuri comuniste, căci dacă al doilea război mondial a avut în această problemă un rol preponderent, au intervenit în schimb şi alţi factori. Luarea puterii de către bolşevici în octombrie 1917 şi instalarea durabilă a unui regim comunist au constituit un jalon decisiv, fără de care saltul spectaculos din perioada 1945-1949 n-ar fi fost posibil. Stimulată de exemplul sovietic şi întărită de sechelele primului război mondial, apoi de marea criză economică din anii 30, mişcarea comunistă se dezvoltă de-a lungul întregii perioade interbelice, până la a determina tentative de luare a puterii în mai multe ţări europene, cum ar fi Germania şi Ungaria.

În contextul violenţelor, nedreptăţilor, discriminării, corupţiei, terorii şi crizelor ce se intensifică aproape în toată Europa după anii ’30, comunismul apărea multora ca singura ideologie capabilă să se opună fascismului şi nazismului, şi să propună o adevărată schimbare.

Dacă ideologia comunistă avea mulţi adepţi, acest lucru nu se datora numai răsunetului universal al mesajului său, dar şi faptului că imediat după război ea părea să fi fost deplin încarnată într-o ţară, URSS al cărui prestigiu se afla la apogeu. Participarea sa activă la luptele împotriva nazismului, începând cu 1941, i-a schimbat mult imaginea. Pentru majoritatea opiniei occidentale, ea nu mai este ţara bolşevicilor „cu cuţitele-n dinţi”, marile epurări din 1936-1938 sunt ca şi uitate, pactul germano-sovietic din august 1939 la fel, URSS se bucura de două imagini valorizatoare: un stat învingător şi puternic şi o ţară martiră şi vlăguită.

În ciuda atracţiei crescânde pe care o exercita ideologia marxistă asupra anumitor categorii ale populaţiei, instalarea regimurilor comuniste în ţări din Europa şi Asia între 1945-1949 s-a făcut rareori în linişte, potrivit unui proces democratic. Chiar şi în ţări precum Cehoslovacia, unde comuniştii dispuneau de o bază de masă, aceste regimuri s-au impus cu forţa. În alte părţi, precum China, puterea a fost cucerită în urma unui război civil. Cel mai adesea se utilizau presiuni, subterfugii şi intrigi, o strategie inspirate din teoriile şi exemplele bolşevice.

În aria de expansiune unde operează Uniunea Sovietică din 1939 se pot distinge după situaţia geopolitică şi cronologică a cuceririlor două tipuri de zone: teritoriile considerate fundamentale, dobândite foarte devreme şi integrate în Uniune şi o zonă de securitate creată pe măsura oportunităţilor, după diverse formule.

Având în vedere pactele şi acordurile încheiate cu Hitler şi apoi cu Aliaţii, conduc la concluzia că pentru Stalin una din priorităţile politicii externe consta în recuperarea tuturor teritoriilor pierdute de Rusia în războiul contra Japoniei din 1905 şi de URSS în urma tratatului de la Brest-Litovsk din martie 1918. Protocolul secret al pactului germano-sovietic semnat la Moscova la 23 august 1939 şi recunoscut de autorităţile sovietice abia în 1989 plasa Finlanda, Estonia, Letonia, Basarabia, o parte din Polonia în zona de influenţă a Uniunii Sovietice.

Simultan cu puternicul val de expansiune a comunismului controlat în totalitate de Moscova se vor dezlănţui autonom şi alte valuri în Albania şi Iugoslavia, apoi în China.