Istoria Secolului XX

1.CONSECINTELE CELUI DE AL DOILEA RAZBOI MONDIAL ÎN PLAN INTERNATIONAL

Nici un alt fenomen nu a influentat atât de mult sistemul international creat dupa cel de al doilea razboi mondial precum confruntarea dintre cele doua supraputeri: SUA si URSS; pâna astazi, ca de altfel si în viitorul apropiat, antagonismul dintre cele doua puteri ca si blocurile si sistemele de aliante datorate acestora, vor constitui datele esentiale ale politicii internationale, dorinta bilaterala de destindere devenind pe cât de necesara pe atât de greu de înfaptuit. În aceste conditii, vor trebui elucidate „noile probleme” internationale, ca de exemplu: raportul nord-sud, criza cresterii si repartizarea transnationala a conflictelor.

Începând din sec. al XIX-lea, conflictul est-vest a fost prezentat deseori ca o divergenta între civilizatia „asiatica” si cea „vestica”, iar de la Revolutia rusa din Octombrie si o data cu participarea SUA la politica lumii din 1917, conflictul a fost sustinut, a inspirat teama sau a fost prezentat ca o lupta decisiva între capitalism si comunism, între pluralism si totalitarism, între sistemul liberal democrat si cel socialist de stat.

Al doilea razboi mondial s-a sfârsit cu capitularea Germaniei si a Japoniei. Dintre învingatori, doi SUA si URSS erau ridicati la rangul de superputere. Totusi 50 de ani mai târziu, Germania si Japonia erau printre cele mai puternice state din lume; URSS încetase sa mai existe si, chiar, si cea mai mare componenta a sa, Rusia, nu mai era o putere de prim rang. Statele Unite, desi înca predominante pe plan economic sa militar, au suferit pagube importante si în anumite privinte erau inferioare Japoniei, iar China devenea tot mai proeminenta.

Aspectul categoric al victoriei a facut sa se uite pentru câtva timp faptul ca învinsii fusesera aproape de victorie. Daca Hitler ar fi câstigat batalia Angliei sau pe cea a Atlanticului, doua confruntari directe, americanii nu ar fi putut sa debarce cu armatele lor uriase în Europa. Stalin a rezistat la Moscova si la Leningrad cu mare greutate. Japonia a decimat flota americana la Pearl Harbour, dar nu de tot si, înainte de a fi ea însasi înfrânta, a distrus imperiile francez, britanic si olandez din Asia Rasariteana.

În mod curent, primele semne exterioare ale unui mare razboi sunt schimbarile teritoriale pentru ca agitatia razboiului ajuta popoarele sa-si afirme dreptul de a trai în state proprii.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, schimbarile de frontiere în Europa au fost putine si mascate. În Europa Occidentala, schimbarile s-au limitat la a-i pune pe cei învinsi înapoi în locurile din care plecasera; în Europa Centrala si de Est, schimbarile – în afara de granitele ruso-poloneze – nu s-au vazut pe harta, deoarece sase state suverane cu numele, dar reduse la vasalitate de Uniunea Sovietica, continuau sa apara ca fiind independente, în loc sa fie colorate în rosu. Aspectele formale ascundeau realitatea.

În afara Europei, dupa cel de al doilea razboi mondial, Germania îsi pierde teritoriile dominate, Italia era deposedata de teritoriile ei din Africa, pierzându-si si vremelnica ocupatie de 5 ani asupra Etiopiei. În Europa nu a existat o redistribuire oficiala de teritorii, comparabila cu cea provocata de dezintegrarea Imperiilor Tarist, Habsburgic si Otoman..

Consecintele pentru Extremul Orient si zona Pacificului au fost dupa 1945 asemanatoare celor din Europa de dupa 1919. Japonia a fost silita sa se retraga nu numai din teritoriile recent cucerite, dar si din Taiwan, Coreea, insulele pe care le detinuse sub mandat în Pacific si Manciuria .

În mod paradoxal, la scurt timp dupa cel de al doilea razboi mondial si ca o consecinta a acestuia, imperiile europene – imperiile învingatorilor – se dezintegrau. În timp ce primul razboi a dezmembrat imperiile din Europa, cel de al doilea a facut acelasi lucru cu imperiile asiatice si africane ale europenilor. Recucerirea independentei Etiopiei, retragerea englezilor din India, esecul puterilor europene de a reinstala în Asia de Sud si chiar experientele africanilor au contribuit la aparitia solicitarilor inexistente si uneori violente de independenta care au silit Marea Britanie, Franta si Olanda sa cedeze în Asia si apoi în Africa. Acestea au fost urmate de Belgia si, în cele din urma, de Portugalia si Spania. În decurs de o generatie de la sfârsitul razboiului, numarul de state independente din lume s-a triplat. Noile state independente erau sarace sau foarte sarace – lipsite de resurse, de educatie, de muncitori calificati, de servicii profesionale si standarde, de experienta în guvernare si în cunoasterea lumii. Se asteptau sa ajunga repede sa nu mai fie sarace, dar multe dintre ele au fost lovite de doua probleme: instabilitate politica si explozia demografica fara precedent.