Teoria Istoriei și Istoria Istoriografiei

Teoria istoriei. Cursul 1

- se poate vorbi de o criza a disciplinei istorice ? criza e un termen relative, pt ca putem vorbi de o criza a cunoasterii în general

- trecutul e o succesiune de prezenturi traite; noi îl percepem ca timp trecut; prejudecata trecutului

- istoria postmoderna ofera o multiplicitate de directii la nivelul discursului istoriografic; conditia postmoderna – conditie relaxata a istoricului

Obiectul de studiu al teoriei istoriei

- se plaseaza la întâlnirea dintre filosofia istoriei si istoriografie; teoria istoriei cuprinde câteva reflectii si meditatii asupra locului si rolului pe care istoria îl ocupa printre celelalte domenii ale cunoasterii umane

- în egala masura, teoria istoriei se ocupa fragmentar de analiza unor concepte precum:

- timpul istoric

- adevarul istoric

- obiectivitate/subiectivitate în scrisul istoric

- relatiile scris istoric – celelalte domenii de cercetare

- discurs istoric – CUM se scrie despre trecut si nu CE se scrie despre trecut

- raportul scris istoric – politica/ideologia epocii

- cercetarea istorica presupune dincolo de trecutul propriu-zis, dincolo de metodologie, si o serie de notiuni, concepte, definitii, care au un înalt grad de generalitate si problematizare, iar aceste notiuni, concepte si definitii reprezinta achizitii, acumulari provenite din teoria generala a cunoasterii si achizitii, acumulari teoretice extrase din practica cercetarii si investigatiei istorice

- de-a lungul timpului au aparut reflectii teoretice care sustineau necesitatea ca istoricul sa aiba si cunostinte de filosofie istorica; astfel, istoricul si filosoful istoric francez Henri I.Marrou spunea ca „în cercetarea istorica nu se poate intra daca istoricul nu e si filosof, adica daca nu a reflectat asupra naturii istoriei si asupra conditiei istoricului”

- de aceea, azi se vorbeste de „spatiile ontologice” ale istoricului; aceste spatii ontologice sunt elementele precedente, bagajul, instrumentarul teoretic al istoricului; au aparut din nevoia de a raspunde la câteva întrebari pe care scrisul istoric constient si le-a pus de-a lungul vremii

Q1: de ce istoricii care sunt contemporani dau interpretari diferite aceluiasi eveniment?

Q2: de ce exista o selectie subiectiva a faptelor, evenimentelor studiate de istorici?

Q3: daca acceptam existenta acestor precedente subiective, este istoria o stiinta sau o arta?

Q4: e istoricul capabil sa transmita adevarul despre trecut în integralitatea lui sau poate el transmite un adevar nealterat, nedistorsionat asupra subiectului studiat?

- toate aceste întrebari au fost puse în secolul XX, dupa experienta istoriei pozitiviste

- perioada pozitivista în definitia lui I.H.Marrou era o epoca în care „scrisul istoric se afla în faza inocentei” – adica, nu au existat reflectii asupra statutului scrisului istoric, a rolului istoricului; exista „amorteala în care pozitivismul i-a mentinut foarte mult pe istorici”; nu au existat meditatii teoretice ale istoricilor, ce nu au avut nelinisti metodologice

- „religia” izvorului istoric, SURSA; totul era arhiva, sursa

- fiecare societate lasa pentru memoria posteritatii doar ceea ce doreste ea, ce crede ea ca trebuie retinut; livreaza o imagine favorabila, lasa în arhive doar ce vrea ea

- „mistica arhivelor” a fost întretinuta de pozitivism; când istoria dorea sa fie o stiinta – în secolul XIX, dominat de scientism

- prima criza a scientismului: sf XIX, început de sec XX, a doua criza a scientismului: postmodernismul

- istoria nu e o explicatie; exista zone inexplicabile, „întâmplatorul”, zone ce nu pot fi cuantificate, reduse la nivelul unor formulari logice; istoria presupune întelegere – întelegi omul trecutului; un model comprehensiv

- pozitivismul s-a aflat într-o stare de servitute fata de izvoare; nu a avut posibilitatea sa produca deliberari teoretice asupra istoriei si a trecutului

Istoria între teoria cunoasterii si teoria comunicarii

- analiza cunoasterii în domeniul istoriei sa tina cont de aspectele legate în general de teoria cunoasterii în stiintele umane

- cunoasterea include 3 elemente

1. SUBIECTUL cunoscator – istoricul

2. OBIECTUL cunoasterii – realitatea trecuta

3. CUNOASTEREA ca produs al procesului cognitiv, adica al interactiunii dintre SUBIECT si OBIECT