Cultură Organizațională

Capitolul 1

Organizaţiile ca sisteme sociale şi culturale

1.1. Introducere

Studiul organizaţiilor ca forme sociale distincte a intrat în câmpul preocupărilor

ştiinţelor sociale spre sfârşitul anilor `30. În anii `40 se conturaseră trei direcţii în

cercetarea organizaţională, direcţii legate de numele unor sociologi foarte importanţi:

Max Weber, Talcott Parsons, profesor la Harvard, traducătorul în engleză al lui Weber,

cel care a utilizat teoria sa cultural-instituţională în contextul organizaţiilor, James March

şi Philip Selznick. Acesta din urmă, influenţat de Robert Merton, a întreprins o analiză a

organizaţiilor dintr-o perspectivă dihotomică. Înţelegând organizaţia ca pe o expresie

structurală a acţiunii sociale, Selznick conchide că, pe de o parte, orice organizaţie are o

valoare de utilizare fiind un artefact, un instrument pentru atingerea unor scopuri. Pe de

altă parte, organizaţia este un sistem dinamic, influenţat de trăsăturile sociale ale

membrilor săi şi de mediul extern. Potrivit tot lui Selznick, organizaţiile devin instituţii

atunci când obiectivele şi procedurile lor sunt investite cu valoare, altfel spus, atunci când

îşi pierd caracterul instrumental. Câştigarea valorii conduce la formarea identităţii şi

structurii organizaţionale. Ca atare, funcţia esenţială a conducerii se referă la conservarea

şi menţinerea valorilor.

Cei care au problematizat natura organizaţiilor într-o manieră riguroasă, în

perioada amintită mai sus, au pornit de la cercetările dedicate instituţiilor.

Consideraţiile lui W. Richard Scott despre instituţii se referă la influenţele

teoriilor instituţionale asupra abordărilor riguroase legate de organizaţii. El observă că

instituţiile reprezintă structuri sociale, extrem de dinamice, cuprinzând elemente

culturale, de cunoaştere, norme şi reguli, activităţi şi resurse ce conferă „stabilitate şi

semnificaţie vieţii sociale“ (2004, p. 70). Vehicolele perpetuării instituţiilor sunt

sistemele simbolice, relaţionale, stereotipurile, artefactele etc. Sintetic, instituţiile „sunt

structuri ce prezintă mai multe faţete, durabile social, formate din elemente simbolice,

activităţi sociale şi resurse materiale“ (idem). Caracteristica cea mai proeminentă a

acestora este stabilitatea în sensul capacităţii de a se menţine şi reproduce, stabilitate care

întăreşte sistemul social. Mutatis mutandis, organizaţiile sunt sisteme sociale caracterizate

de aceleaşi exigenţe ca şi instituţiile. Organizaţiile legitimează actorii sociali, dar îi şi

limitează şi constrâng.

Parsons aplică teoria sa cultural-instituţională la organizaţii şi are ca interes

sistemul de norme care reglează raportul dintre indivizi şi aceste entităţi. În opinia sa,

sistemul de norme întemeiază evidenţa organizaţiei, legitimând cele mai importante

modele de operare necesare introducerii şi menţinerii valorilor. Pe de altă parte,

stratificarea sistemelor de valori la nivel macrosocial influenţează gradul de acceptare şi

de succes al organizaţiilor. Astfel, susţinerea unor valori de vârf înseamnă o cotă de

reuşită mai mare.

Totodată, Parsons consideră că societatea actuală (mai ales societatea occidentală)

are drept caracteristică structurală, printre altele la fel de importante, prezenţa

organizaţiilor cu funcţii specializate. El porneşte de la premisa că acestea trebuie studiate

din perspectiva unei teorii generale asupra sistemelor sociale, care includ organizaţiile în

calitate de subsisteme întrucât atributele principiale ale acestora din urmă sunt ecoul

proprietăţilor primelor, chiar dacă sunt concepute în vederea atingerii unor scopuri

precum producerea de bunuri şi servicii. Scopurile organizaţiilor sunt în strânsă

interdependenţă cu mediul social. Parsons subliniază explicit că organizaţiile nu sunt

preocupate doar de producţie, servicii sau profit fie şi din simplul motiv că rezultatele

activităţii lor trebuie să se conformeze unor standarde cerute de societatea în care trăiesc.

Astfel, organizaţiile îndeplinesc următoarele funcţii, caracteristice sistemelor

sociale. În primul rând, funcţia de reproducere a normelor şi valorilor, cu rol în

cristalizarea principiilor călăuzitoare ale activităţii membrilor organizaţiei, realizează

legătura intimă dintre cultura organizaţiei şi cultura societăţii în ansamblu, coerenţa dintre

scopuri, valori şi norme, ca mecanisme de reglare a acţiunii sociale. Apoi funcţia de

adaptare, care trimite la mobilizarea resurselor materiale, economice, umane etc. şi

funcţia de integrare, ce presupune armonizarea componentelor organizaţionale

(dezvoltarea adeziunii, implicării şi loialităţii membrilor).

În consecinţă, conform lui Parsons, se poate spune că organizaţia reflectă structura

macrosocială.