Management

Capitolul 1

Evoluţii şi orientări actuale în management

Management = arta de a conduce

Managementul apare ca ştiinţă la începutul secolului XX în America. Termenul de management provine din limba engleză şi desemnează ştiinţa conducerii organizaţiilor socio-economice. Putem interpreta managementul în una din următoarele 3 ipostaze:

a) o ştiinţă – adică un ansamblu coerent şi organizat de cunoştinţe, concepte, principii, metode şi tehnici, prin care se explică în mod sistematic fenomenele şi procesele ce se produc în conducerea organizaţiilor;

b) o artă – adică latura sa pragmatică care constă în măiestria managerului de a aplica la realităţile diferitelor situaţii cu rezultate bune şi în condiţii de eficienţă, cunoştinţele ştiinţifice;

c) o stare de spirit specifică reflectată de un anumit fel de a vedea, a dori, a căuta şi a accepta progresele.

1.1. Şcoli şi mişcări în evoluţia ştiinţei managementului

A. Şcoala clasică apare la început de secol XX şi are ca reprezentanţi pe: Taylor şi Fayol.

- Principii de bază ale şcolii:

Principiul ierarhiei: potrivit căruia organizaţia cuprinde un ansamblu de linii ierarhice care pornesc din vârful structurii spre baza acesteia şi de-a lungul cărora se exercită autoritatea deţinută de nivelul superior şi delegată spre nivelurile inferioare.

Principiul unităţii de comandă potrivit căruia orice lucrător nu primeşte dispoziţii decât de la un şef ierarhic superior.

Principiul specializării organizaţionale în virtutea căruia, fiecare lucrător trebuie să îndeplinească sarcini specializate care sunt mai uşor însuşite ceea ce conduce la creşterea productivităţii muncii.

Principiul evantaiului subordonaţilor potrivit căruia un şef poate conduce în mod corespunzător numai un anumit număr de subordonaţi care indică limitele puterii sale ierarhice şi importanţa delegării.

Principiul corespondenţei dintre autoritate şi responsabilitate potrivit căruia autoritatea delegată unui şef trebuie echilibrată cu responsabilitatea acestuia.

Principiul excepţiei – care defineşte limitele delegării precizând că aceasta trebuie practicată la maximum în ceea ce priveşte sarcinile de rutină ce pot fi îndeplinite de subordonaţi, în timp ce sarcinile de excepţie care nu sunt conforme obiectivelor prestabilite sau pentru care nu sunt formulate criterii de control trebuie realizate numai de către superiorii ierarhici.

Contribuţii ale şcolii clasice:

- definirea unui ansamblu închegat de concepte şi principii, majoritatea raţionale care au pus bazele ştiinţei conducerii;

- abordarea ştiinţifică a conducerii şi organizării, considerate anterior ca fiind rezervate exclusiv experienţei şi intuiţiei.

B. Şcoala relaţiilor umane – reprezentanţi de seamă Mayor (‘29-’33). Caracteristici ale acestei şcoli:

- atenţia focalizată nu asupra persoanei ci asupra grupului, integrarea persoanelor se bazează pe încrederea acordată acestora;

- eficacitatea individuală depinde de simţul responsabilităţii şi mai puţin de controlul la care este supus lucrătorul;

- coordonatorii grupurilor sunt consideraţi, în primul rând, centre de comunicaţie intra şi inter grupuri şi, numai în al doilea rând, ca reprezentanţi ai autorităţii.

C. Şcoala mişcării cantitative – reprezentanţi de seamă Birr, Raiffa (apare în anii ’33). Contribuţii ale şcolii:

- au introdus metode şi tehnici cantitative în conducerea activităţii întreprinderii (planificare, programare, gestionarea stocurilor, stabilirea strategiilor pe piaţă, transporturi);

- folosirea unor instrumente şi concepte precise;

- folosirea echipelor interdisciplinare.

D. Şcoala sistemelor sociale: reprezentanţi T. Parsons, Mentor. Contribuţii ale şcolii:

- sistemul dinamic al organizaţiei sociale este organizat din subsisteme (persoane, grupe, statuturi);

- în integrarea subsistemului în sistem, rolul esenţial îl au comunicaţiile, informaţia;

- în funcţionarea organizaţiei, procesele de luare a deciziei prezintă o importanţă deosebită;

- recompensa materială are rol stimulator până la un anumit nivel, după care intervin alţi factori motivatori (condiţiile de muncă, caracterul muncii, satisfacţia muncii).

E. Şcoala empirică (neoclasică): P. Bruckner, Chandler. Caracteristici ale acestei şcoli:

- înscrierea pe linia şcolii clasice pe care o dezvoltă cu elemente aparţinând altor şcoli şi mişcări precedente;

- abordarea empirică a problemelor conducerii, pe această bază dezvoltându-se teorii şi concepte noi;

- dobândirea unei audienţe deosebite a problemelor conducerii şi organizării (în rândul conducătorilor).