Management General - Cap 2

CAPITOLUL 2

REPERE ISTORICE ÎN EVOLUŢIA MANAGEMENTULUI

2.1. Evoluţia managementului pe plan mondial

Deşi este o ştiinţă relativ tânără, însumând aproximativ un secol „vechime”, ştiinţa managementului a avut un impact deosebit asupra dezvoltării societăţii umane, contribuind direct/indirect la creşterea productivităţii în diverse sectoare, acest lucru reflectându-se mai întâi în sectorul producţiei, iar ulterior în cel al serviciilor. Începând cu 1776 şi Adam Smith, putem discuta de preocupări permanente pentru îmbunătăţirea metodelor/proceselor de producţie în cadrul firmei industriale, preocupări ce ulterior se vor regăsi în domeniul a ceea ce numim astăzi management. Trebuie să recunoaştem însă că impactul managementului a fost mai evident în ţările Occidentale şi relativ mai modest  îndeosebi în perioada 1950 - 1989  în fostele ţări cu economie centralizată. În lucrarea sa fundamentală, acum peste 50 de ani, Peter Drucker spunea că managementul s-a impus rapid ca o nouă instituţie esenţială şi ca un eveniment central în istoria modernă; „doar rareori în istoria umanităţii o nouă instituţie s-a dovedit atât de repede a fi indispensabilă; şi în puţine cazuri o nouă instituţie a apărut cu atât de neînsemnată opoziţie, tulburare sau controverse cum s-a întâmplat în cazul managementului.” Indiscutabil, credem noi, aprecierea formulată de Drucker s-a confirmat pe deplin, din anii '50 şi până în prezent, iar rolul managementului în dezvoltarea socială se va accentua şi mai mult în deceniile ce vor urma; teoria actuală în management oferă sute de concepte/modele cu privire la creşterea eficienţei în economia reală, urmând ca practica şi timpul să „filtreze” aceste dezvoltări teoretice, unele dintre ele impunându-se ca principii, reguli şi proceduri de organizare modernă a afacerilor. În sinteza grafică ce urmează sugerăm o primă „imagine” a evoluţiei managementului pe plan mondial începând cu 1900 şi până în prezent.

Figura nr. 2.1. Evoluţia teoriilor în managementul mondial

Devansând problematica managementului românesc, faţă de care suntem direct interesaţi, remarcăm că instituţia managementului este astăzi mai necesară şi mai solicitată decât oricând  ca factor de sprijin – în cadrul “civilizaţiei de Est”; între diverse ţări europene ce au reconsiderat rolul managementului, atât în plan teoretic cât şi practic, sperându-se într-o contribuţie majoră a acestui factor la construirea unei noi societăţi se află şi România, îndeosebi după aderarea la UE şi pe fondul accentuării competiţiei intra-comunitare între toţi „actorii” economici. În cazul României, deşi preocupările faţă de ştiinţa managementului s-au manifestat încă din perioada în care se cristalizau ideile lui F.W. Taylor şi H. Fayol (1900), perioada economiei centralizate (1948-1989) a echivalat cu un regres sub aspectul aplicării managementului.

În ceea ce priveşte evoluţia şcolilor de management pe plan mondial, literatura de specialitate oferă mai multe clasificări (E. Dale, R. Daft, I. Petrescu, P. Nica, Haimann ş.a., Stoner şi Freeman, S. Robbins şi M. Coulter, G. Dessler, O Nicolescu, E. Burduş, I. Ursachi etc.), deosebirile între autori fiind însă notabile. Totuşi, anumite lucrări de management şi anumiţi gânditori în acest domeniu s-au impus oarecum irevocabil pe parcursul consolidării instituţiei managementului ca domeniu distinct de preocupare. În mod îndreptăţit, credem noi, profesori reputaţi în managementul românesc discută de veritabili „guru” în managementul mondial atunci când trec în revistă principalele contribuţii ale unor gânditori în acest domeniu.

Într-o lucrare remarcabilă, lucrare ce redirecţionează structurarea/consolidarea şcolii româneşti de management, profesorul Panaite Nica discută de evoluţia gândirii şi practicilor manageriale pe trei şcoli şi curente asociate acestora, astfel:

- şcoala clasică, cu trei curente distincte (managementul ştiinţific, administrativ şi birocratic); reprezentanţi: F. W. Taylor, H. Fayol, soţii Gilbreth, M. Weber, L. Urwick etc.;

- şcoala relaţiilor umane (reprezentanţi: E. Mayo, A. Maslow, F. Herzberg etc.);

- managementul modern (reprezentanţi: H. Simon, P. Drucker, Th. Peters, R. Waterman, H. Mintzberg, K. Ohmae etc.).

În alte lucrări româneşti de management vom regăsi evoluţia managementului mondial partajată pe patru/cinci şcoli, discutându-se însă în bună măsură despre aceeaşi autori şi lucrări consacrate; exemplificativ, alături de optica lui P. Nica, amintim optica de tratare a lui I. Petrescu şi I. Ursachi.

Profesorii americani Haimann, Scott şi Connor grupează evoluţia teoriilor de management în şapte şcoli/abordări distincte; un punct de vedere relativ apropiat vom întâlni la J. Stoner şi R. Freeman, cât şi la alţi autori din managementul nord-american:

- managementul ştiinţific şi psihologia industrială (Taylor, Gantt, Gilbreth etc.);

- şcoala birocratică (Weber);

- abordarea procesului de management (Fayol);

- şcoala relaţiilor umane (Mayo, Dickson etc);

- teoria clasică asupra organizaţiei (Urwick etc.);

- teoria trecerii de la societatea industrială la cea managerială (Burnham, Follett etc);

- abordările moderne în management (Drucker, Simon, Forrester, Peters, Mintzberg, Ohmae etc).

În cadrul fiecărei şcoli/etape din evoluţia managementului pe plan mondial există o serie de curente specifice, fiecare şcoală fiind reprezentată de nume şi lucrări consacrate în management; este de remarcat faptul că delimitarea între şcoli/etape din evoluţia pe parcursul secolului trecut rămâne destul de relativă, întrucât diverse curente de gândire pe un subiect sau altul s-au structurat treptat, prin acumulări de „nuanţă”. Din punctul de vedere al prezentei lucrări, plecând de la clasificarea propusă de Panaite Nica, sugerăm următoarea sinteză grafică a principalelor şcoli de management: