Piața forței de muncă în context european

România traversează astăzi o perioadă de amplă şi profunde schimbări de ordin politic şi economic. Efectele negative majore ale tranziţiei spre economia de piaţă sunt arhicunoscute:

• creşterea masivă a şomajului;

• diminuarea accentuată a veniturilor sub incidenţa inflaţiei.

În acest context se impune, ca obiectiv prioritar, evitarea deteriorării stocului de capital uman prin focalizarea tuturor energiilor în vederea dezvoltării umane durabile.

În perioada de tranziţie formarea şi dezvoltarea unei noi pieţe a muncii întemeiată pe principiile şi regulile de joc ale economiei de piaţă este, prin excelenţă, un proces de durată, cu multe dimensiuni: instituţional - legislativ, educativ - formativ, economic, socio - cultural, cu puternice accente derivând din opţiuni politice.

Piaţa muncii este o piaţă de un tip deosebit, al cărei obiect de tranzacţie este factorul muncă, un bun care întruneşte un ansamblu de caracteristici biopsihologice, demografice, educativ - profesionale şi comportamentale care îl diferenţiază net de oricare alt bun care intră în sfera relaţiilor de schimb pe celelalte pieţe. În economiile moderne, lucrătorii îşi vând serviciile de muncă posesorilor de capital în cadrul pieţei muncii. Prin urmare, piaţa muncii reprezintă locul de întâlnire şi confruntare dintre purtătorii cererii de muncă (deţinătorii de capital în calitate de cumpărători) şi ofertei de muncă (exprimată prin posesorii forţei de muncă în calitate de vânzători ai unor servicii specifice). Negocierile dintre participanţii la piaţa muncii se soldează prin încheierea unui contract de angajare şi stabilire a unui nivel al salariului.

Orice activitate generează nevoie de muncă, dar nu orice nevoie de muncă se satisface prin piaţa muncii. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă este salarizarea. La nivelul unei ţări (aşa cum ne propunem să o analizăm în lucrarea de faţă), cererea de muncă este influenţată de mai mulţi factori, dintre care amintim: mărimea capitalului şi eforturile de investiţii, nivelul înzestrării tehnice a muncii, volumul resurselor naturale şi gradul lor de valorificare.

Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii disponibilităţilor de muncă existente în societate, respectiv a cantităţii de muncă ce poate fi prestată de populaţia aptă de muncă a unei ţări într-o anumită perioadă. Disponibilităţile de muncă se constituie în ofertă de muncă.

Prin prisma echilibrării cererii cu oferta de muncă, piaţa muncii se defineşte ca un “barometru al ocupării într-o anumită zonă” .

În materie de terminologie, ştiinţa economică actuală nu a depăşit ambiguităţile cu privire la obiectul tranzacţiilor pe această piaţă, utilizându-se atât formularea de piaţă a muncii cât şi cea de piaţă a forţei de muncă. Există argumente care susţin fiecare dintre aceste formulări; ele au la bază două direcţii de cercetare a conţinutului acestei pieţe:

a) cercetarea esenţei şi procesualităţii relaţiilor economico-sociale în cadrul cărora se desfăşoară munca salariată, care face necesară utilizarea formulării de “piaţa forţei de muncă”. Prezentăm în acest sens argumentele aduse de unii specialişti:

- obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie, în condiţiile contemporane, forţa de muncă, adică însuşirile fizice, intelectuale, competenţa, experienţa etc. şi nu munca – ce este doar utilizarea forţei de muncă;

- beneficiarul foloseşte în interesul său, în calitate de cumpărător, forţa de muncă, iar întreprinderile angajează forţa de muncă şi nu munca;

- obiectul sistemului de protecţie socială, determinat pe baza relaţiilor economice din cadrul pieţei contemporane vizează în mod direct forţa de muncă şi nu munca;

- opţiunea pentru piaţa forţei de muncă implică şi recunoaşterea caracterului de marfă al forţei de muncă, inclusiv pentru ţările europene .

b) cercetarea fenomenologică, a formelor concrete de manifestare a relaţiilor economico-sociale implicate de munca salariată, care impune utilizarea formulării de piaţă a muncii, cu următoarele argumente :

- piaţa forţei de muncă are o sferă mai limitată, desemnând după toate aparenţele, numai oferta de forţă de muncă;

- piaţa muncii include impactul dintre cerere şi ofertă, ca elemente principale ale ei, precum şi reglementarea raporturilor de muncă sub toate aspectele lor: durata muncii, concediile de odihnă plătite, recrutarea, condiţiile de angajare şi licenţiere, de formare şi reconversie, condiţiile de muncă, dreptul la grevă, drepturile de salarizare, etc.;

- acţiunea de vânzare cumpărare nu se realizează numai la angajare-licenţiere, ci se afirmă în fiecare zi în procesul muncii;

- piaţa muncii reflectă un amplu proces de umanizare care s-a produs, în primul rând, în sfera muncii.

Adăugăm acestor argumente şi pe acela susţinut de autorii Manualului universitar de Economie: “Tranzacţiile pe această piaţă (n.n. piaţa muncii) au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că folosirea sinonimă a celor două expresii în teoria şi practica economică este benefică pentru decizia care priveşte situaţia lor într-un flux economic.”

Definiţiile corespunzătoare celor două viziuni asupra muncii includ nu numai diferenţe, dar, mai ales, o serie de caracteristici comune şi particulare.

Prin urmare, întrucât ştiinţa economică analizează simultan şi în corelaţie atât esenţa cât şi formele de manifestare ale proceselor economice, suntem de părere că formulările de piaţă a forţei de muncă şi piaţa muncii nu se exclud ci se completează una pe alta. Totuşi, formularea de piaţă a muncii are o circulaţie mai largă, fiind utilizată nu numai în literatura de specialitate ci şi în publicistică, precum şi în documentele unor organisme naţionale şi internaţionale. Opţiunea pentru această formulare o justificăm prin aceea că ea exprimă faptul că în cadrul acestei pieţe se comercializează un factor de producţie special – factorul muncă – şi prin faptul că ea oferă un cadru mai larg impactului dintre cerere şi ofertă.

Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:

- de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale, profesionale, teritoriale a cererii de muncă şi, prin intermediul acesteia, asupra sistemului de învăţământ, formare profesională iniţială şi continuă, pe întreaga durată a vieţii active a individului. Cererea pieţei muncii este o cerere derivată, dar cum şi oferta de muncă este determinată de aceeaşi cerere, se poate spune că întreaga piaţă a muncii este o piaţă derivată. Această caracteristică este de mare importanţă pentru înţelegerea a ceea ce este şi se petrece pe piaţa muncii, pentru abordarea teoretică, şi mai ales practică a acesteia, pentru ajustarea echilibrelor, şi mai dezechilibrelor de pe piaţa muncii.

- de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub aspect cantitativ şi structural - calitativ al potenţialului de muncă, al intrărilor - ieşirilor de pe piaţa muncii, a structurii demografice şi ocupaţional - profesionale şi de calificare, al propensiunii şi capacităţii efective de mobilitate etc. .