Strategii de Afaceri

CAPITOLUL 7.

STRATEGII DE AFACERI

7.1. Concepţia strategică – condiţie a dezvoltării

Simpla definire a strategiei dată de dicţionarul de neologisme sugerează modul în care strategia vizează îndeplinirea unor obiective prin utilizarea tuturor resurselor aflate la dispoziţie: “arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o luptă” . Succesul organizaţiilor poate fi atins doar prin exploatarea tuturor condiţiilor favorabile de pe piaţă, prin anticiparea condiţiilor nefavorabile şi elaborarea unor acţiuni care să minimizeze eventualele influenţe negative ale acestora.

Igfor Ansoff defineşte strategia ca fiind “ansamblul criteriilor de decizie care ghidează comportamentul unui agent economic” conturând următoarele criterii :

1. criterii ce permit măsurarea performanţelor actuale şi viitoare ale firmei (regulile care reglementează raporturile firmei cu mediul său, ce tehnici de producţie trebuie puse la punct, unde şi cui vinde produsele şi cum îşi asigură avantajul asupra concurenţilor, toate aceste reguli formând cuplul produs-piaţă sau strategia comercială);

2. regulile care guvernează raporturile interne şi procedurile din interiorul

firmei, cunoscute sub numele de strategie administrativă;

3. regulile pe care le urmează firma pe piaţa cotidiană a activităţilor, numite mari orientări operaţionale.

În concepţia lui Johnson şi Scholes (1993) strategia este „direcţia şi scopul unei organizaţii pe termen lung, care potriveşte într-un mod ideal resursele cu mediul său extern în schimbare, şi, în particular, cu piaţa sa, cu clienţii pentru a atinge aşteptările acţionarilor” .

Specialiştii din domeniul managementului anilor 1960 şi în special Alfred Chandler au evidenţiat legătura directă dintre structura organizaţiei şi strategie („organizaţia va fi dimensionată conform strategiei”) şi au clasificat strategiile de creştere care determinau modificări în structura firmei în următoarele tipuri: strategii ce vizează expansiunea volumului, dispersia geografică, integrarea verticală şi diversificarea produsului. Teoriile lui Chandler au influenţat timp de două decenii teoria strategiilor de management. În 1978, Galbraith şi Nathanson au elaborat tehnici specifice de dimensionare a organizaţiei în funcţie de strategie şi tehnici de adaptare a structurii, personalului, carierei, sistemului de motivare şi de retribuire, tipurile de carieră şi stilurile de management, definind totodată punctul cel mai sensibil al managementului care în opinia lor era de a dimensiona structura formală şi sistemul resurselor umane astfel încât să se realizeze obiectivele strategice ale organizaţiei.

7.2. Evoluţia firmelor în afaceri

Fiecare firmă ce a reuşit să pătrundă şi să rămână în afaceri are o istorie proprie. Majoritatea tentativelor de a contura astfel de istorii  intrarea în afaceri a micilor companii  se lovesc de rigorile mediului concurenţial şi rămân anonime, eşuând înainte de “a-şi forma un nume”. Prin consolidarea începutului în afaceri şi a poziţiilor succesive dobândite de firmele medii şi mari, unele istorii de acest fel devin mai cunoscute.

Societăţile comerciale româneşti sunt caracterizate în ansamblu de un context particular, tot aşa cum particulare sunt caracteristicile procesului de tranziţie de la economia de comandă la economia modernă de piaţă.

Totuşi, ambele categorii de societăţi comerciale din economia românească se confruntă treptat cu rigorile pieţei şi cu o concurenţă tot mai dură, pe măsură ce mecanismul instituţional specific devine funcţional. Un impact major în acest sens revine reglementărilor exprese introduse prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Umbra sumbră a falimentului planează potenţial asupra oricărei firme. “Astăzi”, deci într-o perioadă anume, evoluţia afacerilor este favorabilă  ceea ce înseamnă salarii substanţiale, fonduri de protocol, conferinţe, sponsorizări etc.  iar “mâine”, care poate însemna peste doi sau trei ani, aparent fără o explicaţie raţională, situaţiile de criză survin brusc şi întrerup viaţa sau evoluţia normală a firmei în lumea afacerilor. Atunci când situaţiile de criză survenite în afaceri se finalizează prin lichidarea şi, deci, falimentarea firmei, apar implicaţii negative pentru întreg sistemul economic naţional, care echivalează cu: şomaj pentru salariaţi, litigii pentru administraţie, pierderi pentru creditori, pierderi pentru bănci etc. În general, în ţările occidentale, recurgerea la falimentul şi lichidarea firmei constituie o soluţie marginală; se discută preponderent de măsuri intermediare de reorganizare sub control judiciar pentru firmele aflate în dificultate.