Extras din curs

Naiv fiind, pe vremea în care scriam proză de ficţiune, îmi imaginam că voi înghiţi cândva „pilula de comunicare”. Speram să iau „pilula de limba chineză” şi să vorbesc chinezeşte, „pilula de algebră” să fiu matematician, „pilula de contabilitate” şi să ajung expert contabil. Imaginam un fel de chip-uri având structurile ADN care inoculează informaţia de-a dreptul în neuroni. Un fel de cecuri „la purtător”. Ideea încă mai bântuie în literatura SF.

Astăzi, ştiu că m-am înşelat. Chiar dacă, prin absurd, am „turna” cuiva informaţii de a dreptul în cap, actul ca atare ar fi un simplu implant şi nu o comunicare umană.

Ce este comunicarea umană?

Cei mai mulţi dintre noi par să ştie ce-i comunicarea. Totuşi, în clipa în care ni se cere s-o definim, încetăm brusc să mai ştim. De regulă, comunicarea scapă încercărilor de a o defini. Doi americani (Frank Dance, Carl Larson) au adunat 126 definiţii din diverşi autori. După 20 de ani de trudă, nici una nu s a dovedit satisfăcătoare.

Fără a repeta isprava lor, vom începe cu definiţia cea mai relevantă pentru spiritul acestei cărţi, ca şi pentru nota pragmatică a conceptului de comunicare în afaceri. Ea aparţine lui Warren Weaver şi creditează ideea după care:

Comunicarea este „totalitatea proceselor prin care o minte poate să influenţeze pe alta”.

Deşi informatician, Warren Weaver defineşte comunicarea umană altfel decât pe aceea între maşini. Evită să o conceapă în absenţa unor subiecţi, care o pot conştientiza sau nu.

Maşinile informează informează, în sensul că emit sau transmit mai departe informaţia primită, creată sau procesată.

Oamenii însă nu se limitează la actul de a informa pur şi simplu. Ei relaţionează. Ei se influenţează reciproc şi se conving sau nu unii pe alţii. Dincolo de conţinutul informaţional propriu-zis, care poate circula şi între maşinile inteligente, comunicarea umană declanşează şi pune în mişcare afecte, emoţii, sentimente, atitudini şi convingeri sau credinţe.

Comunicarea umană rămâne inevitabil “imperfectă”. Chiar dacă, prin absurd, am restrânge comunicarea la limbajul verbal, am fi nevoiţi să admitem faptul prin care cuvintele rostite sau scrise rămân doar nişte simboluri, coduri sau convenţii, iar:

Înţelesurile nu se găsesc în cuvinte, ci în oamen, în mimţile lor.

Desigur, animalele comunică şi ele, chiar dacă sunt incapabile de uzul cuvintelor. Prins în capcană, puiul de lup plânge în felul său şi strigă mama să-l ajute. El nu poate însă descrie ceea ce i se întâmplă. Abia când lupoaica va ajunge la el, îl va vedea prins în capcană. Or, puiul de om poate telefona de cealaltă parte a planetei să spună mamei ce i se întâmplă.

Desigur, comunicarea umană nu se rezumă nicidecum la aspectul său verbal, la vorbire şi scriere. Ba chiar, manifestările sale nonverbale (volumul şi modulaţia vocii, tonul, ritmul, accentul, tăcerile, privirea, postura trupului, distanţele, îmbrăcămintea, gestica, mimica etc.) prevalează în raport cu cele verbale. În termeni statistici, cuvintele acoperă între 7 şi 10% din întregul comunicării umane. Ele joacă un rol fluctuant şi relativ, când esenţial, când secundar, când unul cu totul şters şi irelevant.

Dar este deja timpul să luăm notă de o altă definiţie dată de biologul Edward Wilson, pentru care

Comunicare este „acţiunea unui organism care modifică comportamentul altui organism, într o manieră adaptativă pentru unul sau ambii participanţi”

Apoi, filosoful Charles Morris defineşte comunicarea doar ca relaţie şi interacţiune între entităţi iniţial distincte. Prin comunicare, ele încetează a mai fi distincte şi autonome, astfel încât:

Comunicarea este „punere în comun, împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi...”

Întâmplător sau nu, pentru filosoful român, Constantin Noica, în Rostirea filozofică românească,

Comunicarea este acţiunea de „a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni”.

De altfel, cuvântul latinesc communicare poartă semnificaţia de contact şi legătură, creatoare de comuniune şi comunitate.

Antrenamentul nr.

COMUNITATEA

Haka All Blacks.

Imaginea alăturată este asociată cuvintelor comunicare-comunitate. Ritualul de luptă al echipei aflate înainte de confruntare este ilustrativ pentru ideea de comunicare-comunitate. Fiecare persoană iese din propria sa individualitate pentru a găsi încredere şi forţă în coeziunea echipei. Comunitatea rezidă în contact.

Sarcina cursanţilor este aceea de a propune alte imagini sugestive pentru aceleaşi concepte. Propunerile vor fi comentate în grupuri de câte trei persoane.

Despre o persoană scoasă în afara unei comunităţii, vom spune că este ex-comunicată. În limba veche a vechilor greci, acest fapt se numea ostracizare. De-a lungul istoriei, ostracizarea, surghiunul, deportarea sau expulzarea au avut semnificaţia unora dintre cele mai aspre pedepse.

Antrenamentul nr...

OSTRACIZAREA

În limba greacă, cuvântul ostrakon desemna o bucată de pământ ars, pe care era înscrisă o sentinţă sau numele unei persoane expulzate din Atena. Ostrakon era echivalentul unui buletin de vot secret din zilele noastre, prin care se pronunţa sentinţa publică de expulzare a unui cetăţean pe o perioadă de 10 ani.

Fiecare cetăţean scria pe ostrakon numele unei persoane indezirabile. Pietrele erau aruncate în urnă. Persoana care acumula cele mai multe voturi negative era ostracizată.

Procedura ostracizării are aplicaţii în alcătuirea şi optimizarea echipelor, când performanţa vine din compatibilitatea, coeziunea şi capacitate de a obţine consens.

Ca şi într-o orchestră, în echipă există acordori şi dezacordori. Primii generează compatibilităţi şi împing grupul spre consens. Următorii generează incompatibilităţi şi împiedică consensul. Dezacordorii sunt eliminaţi pe rând. Fiecare vot secret numeşte o persoană indezirabilă. De fiecare dată, persoana cu cele mai multe ostraka părăseşte grupul, fie şi pentru a se integra intr-un alt grup. Persoana ostracizată va fi considerată ca fiind doar diferită şi nu mai bună, mai rea, mai tare sau mai slabă.

După această sumară paradă a definiţiilor comunicării, faptul că nici una dintre ele nu suflă o vorbă despre informaţie pare de-a dreptul suspect, nu-i aşa? Desigur, informaţia nu-i ignorată, ci doar expediată într-un plan secundar.

Surprinzător, nu-i aşa? Prea mulţi dintre noi confundă comunicarea cu informarea!

Ideea pe care ne focalizăm este aceea că, în comunicarea umană, prevalează mai curând relaţia care ia naştere între comunicatori, decât informaţia transmisă între ei. Natura relaţiei dintre oameni domină conţinutul informaţional vehiculat între ei. Relaţia este firul invizibil care leagă oamenii.