Extras din curs

1.1. RELAŢIA DINTRE ECOLOGIE ŞI POLUARE

Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre fiinţele vii şi dintre acestea şi mediul în care trăiesc. Denumirea a fost dată de biologul german Ernest Hoeckel, în 1866, în lucrarea „Morfologia generală a organismului“, denumirea avându-şi originea din limba greacă (oikos – casă; logos – ştiinţă). Desprinsă din biologia generală, ecologia e o ştiinţă a gospodăririi planetei, bazându-se pe observaţii proprii, pe experimente şi cercetări efectuate prin mijloace statistice şi pe modele matematice. Ecologia nu poate fi ruptă nici de ştiinţele medicale şi nici de cele social-umaniste , protecţia mediului fiind în simbioză cu acestea.

În strânsă legătură cu noţiunea de ecologie este cea de poluare. Poluarea constă în introducerea în mediu a unor substanţe care pot deranja echilibrul ecologic, între fiinţele vii, care dăunează stării de sănătate şi confort a oamenilor şi care pot produce pagube economice prin modificarea factorilor naturali sau a celor creaţi prin activităţi umane. În esenţă, poluarea mediului înconjurător reprezintă ansamblul modificărilor defavorabile pe care le suportă calităţile naturale ale acestuia sub influenţa activităţilor societăţii omeneşti.

Revenind la aspectele de ansamblu ale poluării trebuie reţinut faptul că simpla introducere în mediul ambiant a unor substanţe care au capacitatea de a deranja starea unui ecosistem şi evident şi a populaţiei, nu constituie prin ea însăşi o poluare, deoarece natura este capabilă de purificări. Poluarea începe în momentul în care consistenţa noxelor nu mai poate fi controlată de mecanismele existente în natură pentru distrugerea sau izolarea lor.

Poluarea nu poate fi considerată numai ca o caracteristică a societăţii moderne. Omul a dezvoltat activităţi cu caracter poluant încă de la descoperirea focului, modul de practicare a agriculturii în antichitate a determinat poluarea treptată a solului, întinse teritorii din Asia şi Africa fiind transformate în deşerturi. Răspândirea activităţilor poluante însă, a făcut ca acestea să nu fie manifeste în primele etape nici regional şi nici la scară mondială.

Secolul XIX, cu apariţia maşinismului, a evidenţiat treptat apariţia poluării, întâi pe plan local, apoi în regiuni tot mai extinse, astfel încât azi, îngrijorarea datorită poluării are un caracter global

Civilizaţia modernă este caracterizată de două procese fundamentale determinante pentru poluare şi anume industrializarea şi urbanizarea care se manifestă dezavantajos în condiţiile în care nu s-au luat în prealabil măsuri corespunzătoare.

1.2. SURSE DE POLUARE

Sectoarele de activitate umană vinovate în principal de poluare sunt:

–

industria extractivă;

–

industria chimică şi energetică;

–

agricultura;

–

anumite industrii prelucrătoare;

–

transporturile – în cadrul cărora o influenţă consistentă o au motoarele cu ardere internă;

–

marile aglomerări urbane.

Exploatările miniere exercită numeroase influenţe negative asupra mediului prin tasări, scurgeri, scoaterea din circuit a numeroase suprafeţe forestiere (la cele de suprafaţă) sau prin modificarea regimului hidrologic (în subteran). Haldele de steril rezultate din deschideri, din separarea materialului util, ca şi iazurile de decantare, sunt importante surse de poluare.

În industria energetică, centralele termoelectrice afectează intens mediul nu numai prin scoaterea unor terenuri din circuitul normal, dar şi prin poluare chimică, termică, radioactivă. Substanţele gazoase emanate sunt CO2, CO, SO2, SO3, NH3, NO, NO2, vapori de H2O, hidrocarburi HC, cloruri, fluoruri, sulfaţi. Substanţele solide sunt cenuşa şi zgura, care conţin SO2, SO3, CaO, MgO, sulfaţi, Fe2O3. În centralele nucleare efluenţii gazoşi (CO2, H2O, aer) sunt amestecaţi cu poluanţii radioactivi (aer radioactiv, CO2 radioactiv, 21 Ar).

Şi centralele hidroelectrice sunt poluante, determinând modificări severe ale regimului pluviometric, modificări ale faunei şi florei, fiind afectată şi stabilitatea solului.

Industriile chimice sunt printre cele mai poluante în raport cu natura produselor finite. De exemplu, fabricile de îngrăşăminte chimice elimină 1000-1500 kg/h de compuşi cu fluor şi 600 kg/h SO2, care e mult mai toxic decât noxele eşapate de motoarele cu ardere internă. O fabrică de ciment de dimensiuni medii, elimină 10% din producţie la coş, sub formă de pulbere.

Tehnologiile actuale ale industriilor siderurgică şi metalurgică (cocsificări, aglomerări, topiri, decarburări), dau naştere de asemenea la mari cantităţi de substanţe poluante. Un combinat siderurgic cu o producţie de 5 milioane tone oţel pe an, elimină zilnic: 40 000 kg CO, 275 kg SO2 , 2 500 kg pulberi nocive.

Industriile, indiferent de profil, sunt surse mari de poluare dacă nu se asigură închiderea ciclului de fabricaţie pentru a nu exista emanaţii de substanţe în atmosferă, în apele de suprafaţă sau în sol.

Printre multiplele surse de poluare se numără şi mijloacele de transport rutier, aerian şi naval echipate cu motoare cu ardere internă (m.a.i.). Acţiunea poluantă a motoarelor, prin emisiunile nocive de gaze se manifestă în mod pregnant în marile centre urbane, caracterizate printr-o densitate deosebită a mijloacelor de transport. Contribuţia motoarelor cu ardere internă la poluarea aerului ca şi efectele asupra stării de sănătate sunt prezentate în detaliu în capitolul următor.

1.3. TIPURI DE POLUARE

Termenul de poluare are în general sensul de impurificare sau viciere, iar din punct de vedere ştiinţific desemnează atribuirea caracterului de nocivitate unui mediu natural din cauza unor substanţe periculoase. În majoritatea lucrărilor din domeniu poluarea are sensul de poluare chimică; în timp semnificaţia sa s-a lărgit căpătând şi alte valenţe: poluare radioactivă, poluare acustică, poluare termică, poluare electromagnetică.

Termenul de emisii poate defini o gamă largă de