Clasificarea Stadială în Cancer

1.Istoric

Sistemul TNM reprezintă expresia extensiei anatomice a bolii neoplazice şi se bazează pe definirea a 3 componente:

- T – extensia tumorii primare;

- N – absenţa sau prezenţa invaziei ganglionilor limfatici regionali;

- M – absenţa sau prezenţa metastazelor la distanţă.

În cursul evoluţiei tumorilor maligne sunt parcurse o serie de etape cu valoare prognostică diferită. Astfel, plecând de la cancerul strict localizat la ţesutul sau organul de origine, prin expansiune şi invazie, procesul se extinde afectând formaţiunile anatomice vecine realizând etapa regională. Celulele maligne desprinse din procesul neoplazic iniţial se pot implanta în altă zonă sau pot pătrunde în limfatice afectând ganglionii limfatici regionali. Este o fază regională avansată. În cele din urmă, vehiculate pe cale sanguină, embolii tumorali însămânţează organe şi ţesuturi la distanţă de locul de origine realizând metastaza la distanţă.

Clasificarea TNM se bazează pe premisa că neoplasmele cu aceeaşi localizare anatomică şi aceeaşi histologie au acelaşi model de creştere şi acelaşi prognostic.

Iniţial s-a încercat împărţirea tumorilor maligne în incipiente şi avansate, ceea ce implică o anumită progresie în timp fără a se preciza, însă, elementele pe baza cărora se făceau asemenea grupări.

Odată cu folosirea pe scară largă a actului chirurgical în tratamentul cancerului, s-a încercat împărţirea cazurilor în operabile şi inoperabile, pe baze pur subiective, imposibil de reprodus sistematic. Aşa se explică numărul mare de eşecuri terapeutice şi diferenţele mari existente între diferitele şcoli de oncologie.

La începutul secolului trecut s-au făcut primele tentative de grupare a tumorilor maligne ale glandei mamare pe baza examenului clinic foarte amănunţit. Definiţiile date acestor stadii clinice erau insuficient de precise, clasificările respective având o circulaţie extrem de restrânsă iar compararea rezultatelor obţinute de diferiţii specialişti fiind practic imposibilă.

Ceea ce lipsea însă, era un sistem general de clasificare aplicabil în toate formele şi localizările tumorilor solide, pe baza unor criterii simple şi uşor de manipulat şi în cadrul unui sistem umanim acceptat.

Aşa s-a născut sistemul TNM (T: tumor, N: nodes, ganglioni, M: metastasis) pus la punct de Piere Denoix între 1943-1952. Acestea sunt elementele principale care domină prognosticul. Aprecierea cât mai exactă a extensiei lezionale şi adaptarea corespunzătoare la fiecare localizare permite grupări stadiale care exprimă trepte prognostice şi terapeutice progresive, uşor de folosit şi care diminuă intervenţia subiectivismului celui care examinează bolnavul.

Ulterior, Uniunea Internaţională Contra Cancerului (UICC) a preluat ideea şi a constituit un „Comitet pentru clasificarea pe stadii clinice„ care a întreprins o serie de studii complexe care să permită elaborarea de asemenea clasificări în principalele localizări ale cancerului. În 1983 s-a realizat şi difuzat clasificarea unui număr de 31 de localizări neoplazice obligatorii pentru toţi practicienţii în cursul unei perioade de testare cu o durată de 10 ani.

În afară de clasificarea stadială pe baza datelor clinice şi a examenelor paraclinice - TNM, în decursul anilor s-a resimţit necesitatea unei evaluări mai exacte a extensiei reale a bolii cu ajutorul datelor obţinute în cursul intervenţiei chirurgicale şi a examenului histopatologic amănunţit al piesei operatorii. Aşa s-a născut sistemul de clasificare pTNM (post-chirurgical şi histopatologic) folosit în paralel şi ca o completare a clasificării clinice.