Pediatrie

CREŞTEREA COPILULUI

Copilul născut la termen cunoaşte o creştere staturoponderală în primul an de viaţă fără precedent, pentru că acum creşte mai mult decât pe toată durata pubertăţii.

Nou-născut 1an

Talia în ortostatism (cm) 50 74

Talia în sezând (cm) 33 47

Greutatea (kg) 3,5 10

Perimetru toracic (cm) 33 47

Perimetru cranian (cm) 35 47

Membre inferioare 17 27,5

Creşterea este împărţită în 4 perioade.

I. Perioada prenatală este perioada dependenta de condiţiile intrauterine într-o sarcină bine urmărită şi care decurge fără evenimente problematice.

Mama este sănătoasă şi fără antecedente patologice ca diabet, alcoolism, sifilis, hipertensiune arterială, insuficienţă renală, tulburări endocrine.

II. Perioada primilor ani în care copilul creşte repede fără influenţe hormonale specifice.

De fapt în primii 3-4 ani chiar şi o insuficienţă hipofizară (mai ales în primii doi ani) trece neobservată pentru că nu se petrec tulburări de creştere.

Dar deficitele nutriţionale (stare socială precară, lipsă de preocupări, greşeli alimentare) în aceşti primi ani, pot determina o încetinire a creşterii.

III. Perioada cuprinsă între 4 ani şi debutul pubertăţii este caracterizată de o viteză de creştere stabilă, legată de intervenţii hormonale (hormoni de creştere, hormoni tiroidieni). Aceasta explică de ce intervenţia terapeutică pentru întîrzierea creşterii cu hormoni este aplicabilă cu oarecare success înainte de instalarea pubertăţii.

IV. Perioada de început a pubertăţii este caracterizată de un impuls ascedent al creşterii, apoi o uşoară descreştere sub influenţa hormonilor sexuali. Creşterea continuă pe o perioadă încă lungă, după unii până la 20 de ani, după alţii până la 25 de ani, cu un ritm încetinit caracteristic fiecărei fiinţe, dar cu influenţe de mediu, climă, rasă.

În general băieţii ating 95-98% din talia definitvă la 17 ani şi 9 luni în medie, iar fetele 16 ani şi 6 luni.

Creşterea din primii ani de viaţă este cea care influenţează talia adultului, mai mult chiar decât talia de la naştere.

Vârsta osoasă este marcherul maturaţiei osoase şi al maturaţiei organismului în general.

Radiografia de faţă a mâinii, şi poignet-ul stâng este radiografia de referinţă unde se constată apariţia cronologică a epifizelor, sesamoidului, dispariţia cartilajului de creştere.

Metoda cea mai simplă de a compara vârsta osoasă cu talia, este verificarea vârstei osoase în toţi anii şi urmărim ritmul creşterii. Când vârsta osoasă înainteză cu aceeaşi viteză ca talia reală, aceasta ne permite să intrevedem o talie adultă apropiată de normal. Când vârsta osoasă depaşeşte vârsta staturală, talia finală rămâne mai mică decât media.

Am înfăţişat aceste mici detalii despre vârsta osoasă deoarece ne permit să apreciem întârzierile de creştere, dar şi pentru a fi în cunoştinţă de cauza până când aplicăm o gimnastică de stimulare a cartilajelor de creştere, precum şi lămurirea deciziilor de intervenţie chirurgicală în ortopedia pediatrică.

Creşterea se poate derula cu defecte nu doar în ansamblul taliei ci şi la nivelul membrelor în întregime, sau doar la un segment, când de exemplu inegalitatea de lungime a membrelor poate fi de la o diferenţă de 3-4 cm până la 30-40 cm.

1. Trebuie alungit un segment femural, apoi un segment tibial ? această chirurgie ce necesită spitalizări prelungite la chirurgie şi recuperare şi poate aduce după sine o întârziere psihologică ce poate avea repercusiuni şcolare trebuie promovată, practicată ?

2. Sau trebuie practicată o epifiziodeză, apoi alta de partea sănătoasă

3. Trebuie preferate ortezele cu înălţare sau uneori amputaţia ?

Pentru decizii terapeutice intervenţioniste în inegalităţile de lungime ale membrelor:

1.Se utilizează urmărirea creşterii femurale şi tibiale care permit situarea copilului în normele de creştere şi apoi luarea unei decizii optime.

2. Se alcătuiesc curbe ce definesc potenţialul de creştere reziduală femural inferior şi al cartilajului tibial superior în funcţie de vârsta osoasă (curbele Green şi Anderson).

Aşadar cunoscând aceste mici secrete de judecată a intervenţiei la copil, vom şti unde să ne „ aventurăm” cu tratamentul kinetic şi cu ce sorţi de izbândă. Putem asista neputincioşi şi în cunoştinţă/necunoştinţă de cauză la intervenţii făcute intempestiv sau LA TIMP.

Creşterea osteo-articulară

Creşterea începe de la concepţie, continuă la embrion, apoi la făt într-un ritm rapid şi apoi la sugar în primul an de viaţă. Un puseu important de creştere se petrece şi în jurul vârstei de 4 ani.

Perimetrul cranian se stabilizează la 4 ani reprezentând 85% din perimetrul definitiv.

Talia în ortostatism reprezintă la 4 ani 60% din talia adultului.

Membrul inferior la 4 ani reprezintă 50% din membrul inferior al adultului.

Cartilajul de creştere al oaselor lungi se dezvoltă, se îngroaşă, apoi se sudează la restul ţesutului, dispărând. Dezvoltarea lui se face în toate cele trei planuri spaţiale. Fiecare cartilaj de creştere depinde de celelalte cartilaje învecinate, într-o dezvoltare armonioasă. Extremităţile inferioare ale tibiei şi peroneului trebuie să se dezvolte în paralel pentru a se naşte o gleznă stabilă. Creşterea unui os lung este dependentă de mai multe cartilaje intrinseci de creştere.

Aceste date clinice au menirea să insufle PRUDENŢĂ extremă în alegerea tratamentelor (kinetice, ortopedice, chirurgicale) care nu trebuie să fie invazive, pentru că perturbă echilibrul creşterii.

1. Cartilajele de creştere ale oaselor lungi prin poziţia lor, sunt receptive şi sensibile la multiple agresiuni.

2. Lipsa motricităţii spontane, care întreţine un dezechilibru muscular sau o paralizie, compromite dezvoltarea morfologică normală a epifizei care se va deforma progresiv şi va genera o nepotrivire (incongruenţă) articulară şi o eventuală redoare.

3. Dacă neglijăm potenţialul de creştere a unui copil, putem crea leziuni ireversibile care mai târziu antrenează uzura prematură, dureroasă şi handicapantă a articulaţiilor.

4. Cunoaşterea şi utilizarea acestor noţiuni, serveşte aprecierii cu o bună cunoştinţă profesională a posibilităţii de folosire a acestei forţe a creşterii în respectul echilibrului existenţei micuţei fiinţe umane cu scopul diminuării handicapului său.

Dezvoltarea neuropsihomotorie

Paralel cu reperele anatomoclinice, dezvoltarea psihomotorie a copilului poate informa asupra lipsei unor achiziţii, instalarea retardului şi va ghida tratamentul pentru a respecta (îndruma) cronologia posibilităţilor motrice şi intelectuale cât mai aproape de normal.

Gestica nou-născutului şi a sugarului, copilului.

Gesturile acestei fiinţe sunt mişcări ale corpului, trunchiului, capului, feţei şi sunt de fapt deplasări active ale segmentelor corporale în spaţiu, contra gravitaţiei, presiunii masei de aer care permit copilului să achiziţioneze progresiv forţa musculară necesară unor acţiuni din ce în ce mai precise.

Segmentele corpului au o greutate şi volum variabil în cursul diferitelor etape ale creşterii, ceea ce presupune pentru deplasarea lor, o adaptare progresivă a sistemului neuromuscular.

La naştere, sistemul neurologic al nou-născutului nu este complet terminat. Şi de aceea el posedă tonus muscular de bază cu o anumită capacitate motrică.

Tonusul este o contracţie permanentă parţială a ansamblului muscular.

Forţa musculară segmentară existentă în tonusul de bază se adapteaza în funcţie de mediul înconjurător şi este purtătoarea unei capacităţi motrice importante (pentru o viaţă de 70-80 ani în medie).

Aceasta capacitate motorie incumbă apriori toate gesturile incluse în engramele de mişcare incomplet maturizate în (forme latente), care nu se exprimă uzual în capacitatea lor totală.

Un clinician deosebit, dr. Grenier a reuşit să arate la nou-născut prin stimulare, toate gesturile motrice până la mers, respectând toate etapele cunoscute de noi.

Încă din viaţa intrauterină, gesturile fătului au ca scop să aducă tonusul fetal la maturitate (în timpul sarcinii), apoi la naştere gesturile duc tonusul muscular de bază al nou-născutului la capacitatea motrică specifică relaţionării cu mediul, precum şi la întreţinerea şi dezvoltarea mişcărilor articulare ca şi la “dăltuirea” formelor pieselor articulare.