Pediatrie - Recuperare

Kinetoterapeutul trebuie să ştie, să observe şi să examineze un nou – născut, sugar sau copil. E limpede că această întâlnire cu copilul nu are nimic de a face cu adultul şi poate, de aceea, specialistul care trebuie să facă reeducarea poate fi un pic reticent, ezitant în faţa unui micuţ – dar această stare este de bun simţ la un kinetoterapeut, specialist avizat, este firească şi se aseamănă cu cea a tatălui aflat prima oară în situaţia să-şi primească progenitura în braţe.

-Aşadar, kinetoterapeutul trebuie să facă un bilanţ general, înţelegând prin aceasta un bilanţ muscular şi articular în cunoştinţa de cauza a fiziologiei nou-născutului, sugarului, copilului mic – sigur se pot intrica şi examene complementare pe care i le pune la îndemână experienţa lui cu medicul de copii cu care lucrează: neonatolog, ortoped, recuperator, neurolog de copii şi pediatru.

-Pentru fiecare patologie tratată vom privi la etiologia sa, la substratul anatomopatologic şi vom face tratamentul kinetic ştiind că în anumite cazuri soluţia este abţinerea de la tratament.

-Tratamentul este cu atât mai eficace – eficacitate înseamnă să faci exact ce trebuie, eficienţă – să faci ce trebuie cu resurse judicios stăpânite, cu cât diagnosticul este mai precoce.

-Dacă depistarea unei mari malformaţii (ca de exemplu scurtarea unui membru inferior) este evidentă şi adesea examenul clinic atent şi serios o sesizează, alte anomalii ca o decolare epifizară a humerusului şi o paralizie obstetricală pot trece neobservate, şi un picior talus care poate ascunde un picior convex.

-Medicul depistează anomaliile şi reuşita este în desfăşurare când lucrurile se leagă iar kietoterapeutul are în sacul de cunoştinţe noţiunile respective.

-Atitudinea echipei medicale (neonatolog, recuperator, pediatru, neuropediatru, ortoped) atunci când prognosticul vital nu este primordial trebuie să aibă în vedere păstrarea calmului în jurul mamei care alăptează şi doar profesionalismul aceste echipe, în care îşi face intrarea kinetoterapeutul, cu fermitatea cunoştinţelor sale teoretice şi practice, garantează menţinerea situaţiei micuţului sub control şi tratament atent supravegheat.

-Este important ca terapeutul să menţină legătura cu medicul car îşi asumă responsabilitatea terapiei pentru secvenţializarea ei în sensul asigurări obiectivului final.

-Tot echipa multidisciplinară are rolul la unison să susţină atitudinea normală asupra unui micuţ cu defect pentru a evita la început SUPRAPROTECŢIA atât de dăunătoare în recuperarea copilului. Atitudinea familiei este de coloratura şi labilitatea afectivă a componenţilor ei, de cultură, de rasă şi alţi factori, la care nu este rău ca fiecare membru să fie atent, mai ales kinoterapeutul care-l poate vedea pe copil zilnic au la 2-3 zile, după cum impune ritmul, o cauză. El trebuie să ştie să încurajeze familia, atât prin siguranţa manevrelor şi cunoştinţelor pe care le descifrează familiei, dar şi prin răbdarea cu care trebuie să înveţe SĂ ASCULTE.

-El trebuie să ştie că starea staţionară, deci lipsa evoluţiei aşteptată de familie, poate determina momente de descurajare, depresie care pot atrage întreruperea tratamentului şi efectele să fie nedorite pentru pacient. Este nevoie de multă înţelegere, poate chiar de solicitarea susţinerii psihologice şi kinetoterapeutul care face acest lucru utilizează un alt mijloc care-i este la îndemână pentru susţinerea familiei în acceptarea tratamentului de lungă durată în care poate interveni şi chirurgia sau tratamente ortopedice prin orteze de gips. Aşadar în această operă de desăvârşire a tratamentului se desprinde şi ROLUL KINETOTERAPEUTULUI.

-Încă de la naşterea copilului, kinetoterapeutul poate ameliora, şi reduce în funcţie de gravitate malpoziţii generate de constrângerile pereţilor uterini. Încercând să cedeze retracţiile posturale prin ÎNTINDERI, contenţii progresive şi o gimnastică activă, blândă, adaptată situaţiei. Kinetoterapeutul trebuie sa organizeze încetul cu încetul, gestul nou-născutului cât mai aproape de normal.

-În cazul MALFORMAŢIILOR rolul kinetoterapeutului este diferit. Malformaţia este instalată de mult timp din uter şi copilul este deja obişnui cu ea, adică e confortat cu statusul lui. Redorile articulare, retracţiile musculare, ligamentare şi capsulare s-au instalat şi la naştere sunt fixate.

-Malformaţiile sunt ireversibile şi eficacitatea kinetoterapeutului este limitată. Dar manevra dublată de răbdare, blândeţe şi susţinută de tehnici de contenţie din leucoplast, feşi sau materiale termoformabile, evită agravarea cu instalarea atitudinilor vicioase, fixarea redorilor.

-Scopul reeducării este să ţintească nu doar normalizarea, dar apropierea de ea şi oferim copilului posibilitatea de dobândi şi învăţa schema corporală şi un comportament motor cât mai aproape de normal: poziţia aşezată între 6-8 luni, verticalizarea fără defect a mersului spre 12-18 luni.

-Etapele cunoscute de la dezvoltarea normală neuropsihomotorie sunt obligatorii (se admite să lipsească una maxim două) şi necesită efortul combinat al echipei terapeutice lărgită cu părinţi sau voluntari.

-Chiar şi în cazul unor afecţiuni ortopedice sau neurologice severe, lăsarea copilului in stadiul de decubit dorsal privind în tavan, deci într-o situaţie monotonă de durată nu trebuie să se întâmple pentru ca lipsa stimulilor duce la degradarea psihică şi generală a copilului.

-Dincolo de rolul său în ameliorarea funcţiei musculare şi articulare, kinetoterapeutul pregăteşte acţiunea chirurgului ortoped care nu poate sa intervină pe un nou-născut prea mic atât pentru ca si anestezia e un risc cat si pentru ca nici chirurgia nu este atât de precisa.

-Când kinetoterapeutul întreprinde măsurile terapeutice asupra nou-născutului sau sugarului trebuie să privească şi să înfrunte curajos viitorul comportament neuro si locomotor al copilului. El trebuie să-şi privească rezultatele intervenţie lui imediate, chiar trebuie să ştie, să înveţe şi SĂ ŢINĂ CONT de prezentarea potenţialului de creştere la un copil, deci să ţină cont la fiecare manevră terapeutică de priză şi de încărcarea pe care o exercită (sarcină) asupra muşchiului şi osului unui organism aflat într-o fantastică explozie a creşterii şi dezvoltării sale. Această minuţioasă atenţie este necesară pentru a nu maltrata macheta cartilaginoasă prin zdrobire (care se petrece uşor la această vârstă) sau a nu produce decolare epifizară când ai de mobilizat, mobilizând o articulaţie înţepenită.

-Sigur ca bebeluşul este suplu, dar nu trebuie uitat că este atât de delicat şi în mâinile adultului este fragil, aşa că ţipătul, plânsul fără legătură cu foamea trebuie să ne fie tuturor: medici şi kinetoterapeuţi semnal de alarmă. La copilul mai mare trebuie avut grijă ca prin prizele prea ferme să nu-i creăm constrângeri şi implicit stres.

-Prin toate aceste modalităţi de intervenţie kinetoterapeutul este un exemplu pentru anturaj: mama, tata, bunici care pot învăţa cum să procedeze cu copilul.

-Concluzia este că în reeducare, kinetoterapeutul are rolul primordial şi acest lucru este motivant pentru el, atât ca să-şi sporească mereu cunoştinţele dar să-şi şi modeleze în funcţie de copil şi familie în scopul construcţiei unei reale compatibilităţi.

Noţiuni DE BAZĂ

Pentru a efectua un tratament potrivit al unei afecţiuni, trebuie cunoscută evoluţia normală a acestuia.