Didactică

I. ASPECTE INTRODUCTIVE

1. Didactica generală şi didacticile speciale

2. Obiectul Didacticii limbii şi literaturii române

3. Relaţia cu disciplinile psihopedagogice, cu ştiinţele limbii şi literaturii

4. Profesorul de limba şi literatura română – un posibil model

1.Didactica generală şi didacticile speciale

Didactica generală, disciplină din sfera ştiinţelor educaţiei, s-a constituit, în decursul timpului, ca o ramură distinctă în interiorul pedagogiei, problematica sa conducînd la conturarea unor teorii şi modele diferite în literatura de specialitate.

Dacă la început accepţiunea termenului (sau a derivatelor acestuia) era oarecum restrictivă: gr. didaskein „a învăţa”; didaktikos „instruire”; didasko „învăţare”, „învăţămînt”; didastike „arta învăţării” – neputîndu-se opera o distincţie clară faţă de pedagogie – treptat, didactica a căpătat înţelesul de «teorie generală a procesului de învăţămînt» care „studiază şi fundamentează ştiinţific analiza, proiectarea, desfăşurarea şi evaluarea predării şi învăţării ca proces de instruire şi educare, atît în şcoală şi alte instituţii, cît şi prin autoinstruire”. (M.Ionescu,Discursuri creative in predare si invatare,2000 p.23)

Didacticile speciale, derivate din teoria generală a procesului de învăţămînt, aplică discursul didactic general în predarea-învăţarea diferitelor discipline de învăţămînt. Între didacticile speciale şi didactica generală se stabilesc „raporturi de interdependenţă şi complementaritate”( M.Stanciu,2003,p.6)

2. Obiectul Didacticii limbii şi literaturii române

Didactica limbii şi literaturii române – o didactică specială – îşi limitează sfera de investigaţie la domeniile limbă, literatură şi comunicare orală/scrisă ale disciplinei noastre, adaptează modalităţile specifice de lucru la diferitele cicluri curriculare, are deopotrivă „un caracter teoretic şi aplicativ” şi un pronunţat conţinut formativ. (V.Goia ,2000,p.14)

Obiectul disciplinei este „problematica amplă implicată în procesul instrurii teoretice şi practice, conştiente şi active, a limbii române literare ca instrument de cunoaştere şi comunicare; pe de altă parte, acest proces înseamnă şi familiarizarea elevilor cu literatura română, pe baza unor modele reprezentative, din diferite etape ale dezvoltării acesteia” (C.Parfene,1999,p.14)

Problematica Didacticiilimbii si literaturii romane poate fi sintetizata in urmatoarele intrebari (A.Pamfil,2003,p.7):

De ce ese preda disciplina - (care este scopul ,ce obiective sint vizate)

Ce se preda - (ce continuturi sint selectate)

Cum se preda - (cum structuram continuturile,ce strategii didactice folosim)

Cui se preda - (care sint caracteristicile colectivului de elevi)

Unde si cand se preda - (in ce circumstante fizice,istorice ,socio-culturale sau institutionale)

În literatura de specialitate, alături de didactica specialităţii se vehiculează termeni precum: metodică, metodologie, pedagogia specialităţii şi tehnologie didactică.

Pornind de la etimologia cuvîntului (gr. methodos „cale, drum”), termenii metodică şi metodologie au caracter restrictiv si nu acopera toate aspectele procesului de predare-învăţare-evaluare.Termenul de tehnologie didactică a fost utilizat începînd cu anii ’70, cînd, în procesul predării-învăţării, s-au folosit mijloace audio-vizuale diverse, care au îmbogăţit tehnicile de învăţămînt prin utilizarea „maşinilor” şi „aparatelor” în „laboratoarele fonetice”.

Sintagma didactica specialităţii se referă la toate aspectele generale şi speciale ale procesului de însuşire a conţinuturilor unor discipline: obiective, conţinuturi, strategii , categorii de lecţii, modele de structurare a demersului didactic, de proiectarea activităţii didactice, de evaluarea performanţelor atinse de elev, asupra căruia sînt centrate, de altfel, toate eforturile factorilor educaţionali.Se realizeaza,astfel, o deschidere a disciplinei si inspre problematica finalitatilor invatarii.

3. Relaţia cu disciplinele psiho-pedagogice, cu ştiinţele limbii şi literaturii

Fiind o disciplină psihopedagogică, didactica limbii şi literaturii române interferează cu stiintele educatiei si cu psihologia educatiei de la care preia date, noţiuni şi concepte pe care le utilizează în procesul instruirii. Sînt informaţii din domeniul psihogenezei, al cercetărilor privind motivaţia şi motivarea, din domeniul teoriilor învăţării sau al principiilor procesului de învăţămînt.Didactica specială vehiculează apoi noţiuni şi concepte precum: ideal educaţional, finalităţi obiective cadru, de referinţă, competenţe generale şi specifice, obiective operaţionale, resurse materiale şi procedurale, mod de organizare, forme de evaluare etc. pe care ştiinţele educaţiei i le furnizează.

Ştiinţele limbii şi literaturii – lingvistica generala, pragmatica lingvistica,gramatica limbii romane, teoria literaturii, istoria literaturii teoriile receptarii etc. – oferă materialul pe care didactica specialităţii îl selectează, prelucrează şi adaptează nevoilor şcolii, găsind cele mai potrivite modalităţi şi forme de predare-învăţare-evaluare ale conţinuturilor disciplinei.

Această interdependenţă îi conferă statutul de disciplină „de frontieră”, „de graniţă” care însă se îmbogăţeşte mereu „pe baza generalizării practicii şcolare” ,fiind orientata ,in egala masura,teoretic si practc( cf. V.Goia,2000,p.12)

4. Profesorul de limba şi literatura română – un posibil model

Este bine cunoscut faptul că profesorul de limba şi literatura română, prin calităţi înnăscute sau dobîndite în cariera didactică, prin importanţa cunoştinţelor pe care le transmite, dar şi prin legătura afectivă, de cele mai multe ori foarte puternică, ce se naşte între el şi elevii săi, poate deveni – şi adesea devine – un model pentru generaţiile pe care le îndrumă pe calea descifrării tainelor literaturii, a frumuseţii şi bogăţiei limbii noastre.

A fi model pentru elevii tăi înseamnă să posezi acele însuşiri care alcătuiesc „vocaţia pedagogică”: dragoste pentru copii şi pentru disciplina pe care o predai, sensibilitate, capacitatea de a te face înţeles, o seamă de calităţi intelectuale – gîndire clară, memorie bună, spirit de observaţie, atenţie distributivă, însuşiri cărora li se adaugă cele care ţin de timbrul vocii, o dicţie bună etc.( cf.V.Goia,2000,p.14)

Reuşita demersului didactic presupune o bună pregătire de specialitate, o competentă cunoaştere şi aplicare a noutăţilor din ştiinţele psihopedagogice, dorinţa de a-ţi îmbogăţi continuu repertoriul strategiilor didactice, ţinînd pasul cu inovaţiile din domeniu, dar aplicîndu-le selectiv şi creator; voi putea să ajungă, astfel, la „măiestria pedagogică” sau „arta de a preda”, adică să dobîndească anumite „calităţi didactice” precum:

- capacitatea de a expune clar şi convingător;

- concizia şi precizia formulărilor;

- plasticitatea vocabularului;

- „tact pedagogic”, adică „simţul măsurii în toate”.( cf.V.Goia,2000p.15)

A fi un profesor bun înseamnă să asiguri o pregătire de specialitate corespunzătoare, dar şi să formezi tineri capabili de adaptare rapidă unor standarde mereu în schimbare.

Ca o concluzie la cele afirmate, reproducem aprecierile pedagogului francez A. Prost: Dascălul cel mai bun „nu este nici cel mai savant, nici cel care munceşte cel mai mult; este cel care îi determină pe elevi să muncească mai bine, în modul cel mai inteligent, cel mai stimulant şi cel mai eficace, nu neaparat cel mai respingător”( cf. M.Stanciu,2003,Argument)