Fundamentele Pedagogiei

Tema 1. Educaţia

1.1. Concept şi sensuri.

Sensurile împrumutate conceptului educaţie pe parcursul evoluţiei istorice a omenirii sunt multiple şi variate, în funcţie de momentul de timp şi de intenţionalitatea asociată acestora. Prezentăm, spre exemplificare (cf. C. Cucoş, 1996), câteva concepţii referitoare la acest termen:

a. I. Kant: Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil.

b. Herbart: Educaţia este acţiunea de formare a individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o multitudine de interese.

c. Dewey: Educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează.

Indiferent de sensul acceptat putem constata, la o primă aproximare, că educaţia este în o componentă a existenţei sociale, fiind în fapt o întâlnire de factură informaţională între individ şi valorile de orice natură ale societăţii. Analiza conceptului educaţie poate fi realizată din mai multe perspective şi anume perspectiva etimologică, perspectiva acţională, perspectiva procesuală şi perspectiva relaţională

Perspectiva etimologică. Analizând etimologia cuvântului educaţie distingem două traiecte explicative, convergente ca sens dar distincte: latinescul educo-educare (a alimenta, a creşte, a îngriji) şi latinescul educe-educere (a duce, a conduce, a scoate). Reunind într-un concept actual sensurile oferite de către cele două interpretări putem opta pentru sintagma sinonimă “evoluţie dirijată”, sau, dacă dorim să exploatăm mai pe larg această perspectivă observăm că decantarea semiotică oferită de cele două sensuri explicative ale conceptului educaţie permite conturarea cu suficientă precizie a înţelesului primar, originar al acestuia, pe de o parte ca “scoatere din starea de natură” iar pe de altă parte ca şi “creştere, actualizare a unor potenţialităţi existente doar în stare latentă”.

Perspectiva acţională. Educaţia este un ansamblu de acţiuni desfăşurate deliberat în cadrul unei societăţi pentru transmiterea şi formarea la tinerele generaţii a comportamentelor şi valorilor acumulate de-a lungul timpului, a zestrei culturale a omenirii în general.

Perspectiva procesuală. Educaţia este un proces implicând acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate. Această transformare se realizează concomitent pe două coordonate sau dimensiuni fundamentale:

- dimensiunea psihologicã, de transformare individualã prin acumularea culturii transmise în acţiunea educaţională;

- dimensiunea socialã, de socializare, de dobândire a unor comportamente, atitudini sau conduite dezirabile din punct de vedere social;

Perspectiva relaţională. Educaţia este deopotrivă o relaţie umană şi socială între educator şi educat, relaţie în interiorul căreia primul urmăreşte schimbarea intenţionată a celui

de-al doilea, în conformitate cu un scop bine definit.

Concluzionând, putem afirma că educaţia este în esenţa sa o acţiune socială, o acţiune de transformare ce se desfăşoară în direcţia impulsionării evoluţiei individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă cu un model dezirabil social. În general putem spune că prin educaţie desemnăm un ansamblu de influenţe (acţiuni deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate) care contribuie la formarea omului ca om, respectiv acţiunea de modelare a naturii umane în direcţia atingerii anumitor finalităţi, în temeiul anumitor valori social acceptate.

1.2. Funcţiile educaţiei

Referitor la funcţiile educaţiei, majoritatea specialiştilor sunt de acord asupra faptului că aceasta serveşte realizării a trei categorii de scopuri principale:

1. funcţia de selectare, prelucrare şi transmitere a informaţiilor şi valorilor de la societate la individ;

2. funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului;

3. funcţia de asigurare a unei inserţii sociale active a subiectului uman;

Funcţia de selectare, prelucrare şi transmitere a cunoştinţelor şi valorilor de la societate la individ este funcţia care în fapt asigură în timp existenţa unei continuităţi informaţionale între generaţii, oferind astfel posibilitatea evoluţiei culturale şi tehnologice.

Analiza acestei prime funcţii a educaţiei permite decelarea a trei subfuncţii specifice fenomenului educaţional: selectarea (informaţia aleasă pentru a fi vehiculată este analizată din punctul de vedere al importanţei şi consistenţei sale ştiinţifice), prelucrarea (are loc o adecvare a informaţiei la nivelul de înţelegere al subiectului căruia i se adresează) şi transmiterea (în vederea asigurării înţelegerii sunt utilizate tehnici şi procedee specifice de vehiculare a conţinutului informaţional).

Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului se referă la dimensiunea teleologică a fenomenului educaţional, respectiv la faptul că derularea acţiunii educaţionale urmăreşte atingerea anumitor finalităţi, explicit sau implicit formulate. Aceste finalităţi se traduc, în linii generale, în producerea de modificări pozitive şi de durată în plan cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental la nivelul subiectului care se educă.

Funcţia de asigurare a unei inserţii sociale active a subiectului uman relevă dimensiunea socio-economică a educaţiei, sau mai exact spus, necesitatea de a pregăti indivizii pentru o integrare socială şi profesională optimă.

Alţi autori, în raport cu domeniul principal vizat de acţiunea educaţională, vehiculează la rândul lor alte trei categorii de funcţii ale educaţiei:

1. funcţia cognitivă (de vehiculare a tezaurului de cunoştinţe);

2. funcţia axiologică (de valorizare şi dezvoltare a potenţialului de creaţie culturală);

3. funcţia socio-economică (de pregătire şi formare a indivizilor pentru producţia materială);

Diferenţierea între cele trei categorii de funcţii ale educaţiei funcţionează predominant la nivel teoretic, în fapt educaţia combinând de o manieră integrativă funcţiile enunţate anterior sau chiar supralicitând una dintre acestea în condiţiile în care realitatea socio-istorică o impune.

1.3. Formele educaţiei şi relaţiile dintre ele

Având ca punct de plecare varietatea situaţiilor de învăţare, gradul diferit de intenţionalitate acţională al acestora şi distincţia dintre acţiunile şi influenţele educative, educaţia se poate obiectiva în trei ipostaze principale: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia spontană sau informală.