Pedagogie

1. Pedagogia – concept; definiţie

Termenul de pedagogie, supus unei analize, înregistrează o conotaţie restrictivă, evidentă în:

plan etimologic grecescul “paidagogia” = “a conduce copilul” (paid = copil, agoge = a conduce);

plan istoric tradiţia antică “paedagogus”= sclav care avea sarcina de a conduce copilul la şcoală.

Se impune deci, reinterpretarea termenului de pedagogie prin:

• reconsiderarea sensului etimologic din perspectiva disponibilităţilor formative maxime ale personalităţii umane, manifestate în perioada copilăriei dar inepuizabile până la sfârşitul vieţii (fapt demonstrat de cercetările din domeniul psihologiei vârstelor şi al educaţiei permanente).

• delimitarea obiectului de studiu specific care este concentrat asupra nucleului funcţional şi structural al activităţii de educaţie (în timp ce celelalte ştiinţe socio - umane înrudite cu pedagogia studiază influenţele psihosociale ale educaţiei sau elementele educaţiei, abordate din alte perspective).

• promovarea unor metodologii, principii şi legităţi specifice.

Pedagogia este ştiinţa educaţiei, care studiază esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional, scopul şi sarcinile educaţiei, valoarea şi limitele ei, conţinutul, principiile, metodele şi formele de desfăşurare a proceselor educaţionale.

Statutul pedagogiei de ştiinţă a educaţiei reflectă complexitatea obiectului de cercetare (activitatea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii umane) analizat din diferite perspective istorice şi metodologice.

Din perspectiva epistemologică, pedagogia este:

• ştiinţă umană (alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie, psihologie, filozofie, care au ca obiect de cercetare activitatea umană);

• ştiinţă socială (alături de sociologie, etnologie, antropologie socială, demografie, psihologie socială, care studiază comunitatea umană la nivel macrostructural şi microstructural);

• ştiinţă a comunicării (alături de filologie, lingvistică, semiologie, care analizează raporturile de informare şi de formare realizabile în diferitele contexte socio-umane prin raţionalizarea acţiunii în sens teleologic (prin raportare la scop) şi tehnologic (prin interacţiunea subiect-obiect).

Pedagogia este considerată o disciplină descriptivă (analizează situaţia existentă în învăţământ, „ceea ce este”), prescriptivă (prezintă „ce ar trebui să fie”) şi normativă (prezintă principiile ce trebuie aplicate în învăţământ, „cum trebuie procedat”).

Din perspectiva sistemică a educaţiei pedagogia este plasată la intersecţia dintre ştiinţele umane, sociale şi cognitive. Pedagogia acţionează astfel la nivelul unui sistem deschis care presupune înţelegerea educaţiei în contextul unor relaţii permanente cu mediul, relaţii de conexiune inversă internă pozitivă. Pedagogia poate răspunde provocărilor culturale şi etice ale dezvoltării tehnologice, fiind angajată într-o operă formativă deschisă, necesară pentru echilibrul societăţii. Ea poate fi plasată alături de alte ştiinţe angajate în studiul unor activităţi din domeniul politicii, comunicării şi sănătăţii, domenii socio-umane care solicită cercetări de ordin disciplinar, intradisciplinar, interdisciplinar, transdisciplinar, pluridisciplinar.

Pe lângă statutul de ştiinţă s-a încercat conturarea şi a statutului de artă a pedagogiei. Argumentul care venea să susţină o astfel de opinie era acela că pedagogia urmăreşte să adapteze principiile şi strategiile pedagogice la particularităţile de vârstă şi individuale ale tinerelor generaţii la condiţiile efectuării actului instructiv-educativ cu măiestrie şi cu tact. ( I. Bontaş, 1994, p.14).

La întrebarea dacă pedagogia este o artă oferim răspunsul dat de C. Cucoş (1996, p.22), conform căruia calitatea de artă aparţine educaţiei şi nu pedagogiei. Pedagogul este uneori şi educator, şi devine un artist în momentul în care, desfăşurând actul educaţional dovedeşte capacitatea de adaptare a activităţii educaţionale la cele mai diverse situaţii. Astfel, poate fi argumentată afirmaţia unor specialişti care consideră că nu se pot oferi soluţii sau reţete pedagogice pentru diferite situaţii. Soluţia pedagogică constă în intervenţia educativă realizată în concordanţă cu contextul respectiv, având ca finalitate rezolvarea situaţiei-problemă.

2. Sistemul ştiinţelor pedagogice

Ştiinţele pedagogice/educaţiei reprezintă ansamblul disciplinelor teoretice şi practice care studiază activitatea de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane, prin strategii şi mijloace de cercetare specifice.

Saltul de la pedagogie la ştiinţele pedagogice/educaţiei s-a realizat de-a lungul unui proces istoric.

Au fost elaborate mai multe modele de clasificare a ştiinţelor pedagogice/educaţiei. Propunem taxonomia realizată de Sorin Cristea (1996, p. 203-205):

1. După modul de raportare la obiectul de cercetare – dimensiunea funcţional-structurală a educaţiei:

1.1. Ştiinţe pedagogice fundamentale (studiază domeniile de maximă generalitate ale educaţiei):

• Teoria educaţiei

• Teoria instruirii / didactica generală

• Teoria şi metodologia curriculumului

• Teoria şi metodologia cercetării pedagogice

1.2. Ştiinţe pedagogice aplicative (studiază domenii aplicative ale educaţiei)

a). ştiinţe pedagogice aplicative pe domenii de activitate:

• pedagogia specială: pedagogia deficienţelor (defectologia); pedagogia ocrotirii; pedagogia aptitudinilor speciale;

• pedagogia socială: pedagogia familiei, pedagogia muncii, pedagogia mass-mediei;

• pedagogia artei

• pedagogia sportului

• pedagogia militară

• pedagogia medicală

b). ştiinţe pedagogice aplicative pe perioade de vârstă:

• pedagogia antepreşcolară

• pedagogia preşcolară

• pedagogia şcolară

• pedagogia învăţământului profesional

• pedagogia adulţilor