Problematica teoriei și metodologiei instruirii

PROBLEMTICA TEORIEI SI METODOLOGIEI INSTRUIRII

1. Conceptul de didactica si evolutia sa

2. Abordarea sistemica a procesului de învatamânt

1. Conceptul de didactica si evolutia sa

Una din disciplinele fundamentale, care face parte din „nucleul tare” al stiintelor educatiei, este teoria si metodologia instruirii (T.M.I.), cunoscuta sub denumirea mai veche de didactica.

Didactica se ocupa de studiul procesului de învatamânt, ca principala modalitate de realizare a instruirii si educatiei.

Termenul de didactica deriva din termenii grecesti didaskein = a învata, didactikos = instructie,instruire; didasko= învatare,învatamânt; didactike= arta, tehnica învatarii. Acest termen a fost impus de Jan Amos Comenius, supranumit „parintele didacticii”, care în lucrarea „Didactica Magna” defineste didactica drept „arta fundamentala de a-i învata pe toti totul”.

În viziunea traditionala conceptul de didactica punea accentul mai ales pe predare si, implicit, rolul profesorului în transmiterea cunostintelor. Potrivit conceptiilor vremii, conform carora „nimic nu este în intelect care sa nu fi fost mai întâi în simturi”, sursa principala a cunoasterii este perceptia. Ca atare, conform acestui principiu al filosofiei empiriste, alaturi de psihologia asociationista (care punea la baza cunoasterii senzatiile care prin asocieri de diverse tipuri dadeau nastere ideilor) învatarea era explicata destul de simplist, prin intermediul asociatiilor, având la baza stimulii externi. Elevul era vazut ca un simplu receptor de informatii.

Didactica moderna, aparuta sub impactul dezvoltarii psihologiei si sociologiei, care afirma rolul actiunii în învatare, aduce în prim plan atât profesorul cât si elevul. Accentul se muta pe interactiunea profesor-elev în cadrul actiunii de predare-învatare. Iata o evolutie de la viziunea simplista a predarii-învatarii ca transmitere-asimilare de cunostinte la actiunea de dirijare a învatarii

Didactica postmoderna, dezvoltata sub influenta constructivismului, impune o alta paradigma asupra predarii, învatarii si evaluarii. Este vorba despre paradigma existential-umanista asupra educatiei.

Unele dintre consecintele acestei paradigme sunt descrise pe larg de catre E.Paun într-un capitol intitulat sugestiv "O lectura a educatiei prin grila postmodernitatii" (4,pp.l9-20) Acestea sunt:

" - revalorizarea dimensiunii subiective a actului educational

- educatia centrata pe elev în calitate de persoana cu caracteristicile sale specific- diferentiatoare

- relatia educationala este vazuta ca o interactiune cu o dimensiune simbolica si

interpretativa dominanta, o relatie în care profesorul si elevul sunt " constructori"

de sensuri si semnificatii si care genereaza si se bazeaza pe o puternica investitie

cognitiva ar si afectiva. (...) Profesorul nu lucreaza asupra elevilor, ci cu elevii si

pentru acestia, pare a fi mesajul esential al orientarilor postmoderniste în educatie

- o noua modalitate de abordare a curriculumului, abordarea în termeni de cultura,

care pleaca de la analiza contextelor culturale în care se structureaza si se

institutionalizeazacurriculum-ul.

- contributii interesante în ceea ce priveste traspozitia didactica ( avem de-a face

cu un curriculum "construit" si reinventat de profesor si elevi într-un proces de

negociere cotidiana)"

Asadar, postmodernizarea scolii pare a fi una dintre solutiile posibile de a face scoala mai atractiva pentru elevi, propuse de specialistii români, C.Cucos, E.Paun.

Postmodernizarea scolii este o solutie daca luam în considerare faptul ca acest curent pune în centrul tuturor preocuparilor individul, însa nu un individ abstract, ideal, rupt de realitatea în care traieste , ci un individ concret cu dificultatile si realizarile sale. In acord cu acestea si scoala trebuie sa raspunda cerintelor individului.

Ideea este surprinsa foarte bine de E. Paun:"putem vorbi de o reîntoarcere a individului ca actor în spatiul social si o resurectie a elevului în calitate de persoana cu caracteristicile sale specific-diferentiatoare ce trebuie valorizate maximal, constituie dimensiunea dominanta a pedagogiei postmoderne". (6, p.20)

Trebuie sa remarcam si faptul ca, în didactica postmoderna cele trei procese fundamentale:predarea, învatarea si evaluarea sunt vazute ca parti ale unui continuum. Evaluarea nu mai apare ca un proces distinct, „rupt ” de învatare sau predare, ci este o însotitoare permanenta a celor doua procese.

Aceasta trecere în revista de la didactica traditionala la cea postmoderna evidentiaza evolutia conceptului de didactica, evolutie care surpinde deschiderile si semnificatiile ample pe care le-au capatat de-a lungul timpului procesele fundamentale (predarea, învatarea, evaluarea) ale învatamântului, actorii principali (elevul si profesorul) si însusi conceptul de proces de învatamânt.

2. Abordarea sistemica a procesului de învatamânt

Conform dictionarului de pedagogie procesul de învatamânt este definit ca fiind „principalul subsistem al sistemului de învatamânt specializat în proiectarea si realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice si concrete, operationalizabile la nivelul activitatilor didactice/educative desfasurate de regula,în mediul scolar”(p.302)

Caracteristicile generale ale procesului de învatamânt se evidentiaza prin analiza actiunii educationale :

a. interactiunea subiect-obiect

b. unitatea informativ-formativ

c. autoreglarea

a. Prima caracteristica (interactiunea subiect-obiect), proiectata si realizata la nivelul relatiei de comunicare dintre emitator-cadrul didactic si receptor – elev, presupune construirea unui repertoriu comun, operational în interiorul actiunii educationale, care asigura: întelegerea cognitiva a mesajului, acceptarea sa afectiv-motivationala, provocarea reactiei comportamentale a elevului la nivel actional si atitudinal.

b. Unitatea informativ-formativ vizeaza legatura functionala existenta între continutul actiunii didactice si efectele psihologice ale continutului actiunii didactice (implica valorificarea pedagogica a cunostintelor stiintifice)

Saltul de la cunoasterea stiintifica (predominant informativa) la cunoasterea pedagogica (predominant formativa) se face respectând urmatroarele conditii:

- asigurarea autoritatii epistemice a continutului care urmeaza sa fie predat-învatat-evaluat

- asigurarea legaturilor functionale între cunostinte, în termenii limbajului natural, propriu fiecarei vârste scolare

- asigurarea calitatilor tipice „explicatiei educationale” (un tip de comunicare pentru altul), care nu poate face abstractie de receptor în vederea transformarii calitative a personalitatii acestuia.

c. autoreglarea actiunii didactice angajeaza realizarea permanenta a circuitelor de conexiune inversa necesare între calitatea rasounsului elevului si calitatea activitatii cadrului didactic.