Fundamentele Psihologiei

Introducere în psihologie

Apariţia psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare are istoria ei. Înainte de a deveni ştiinţă autonomă, psihologia a făcut parte integrantă din filozofie (ştiinţa înţelepciunii). Acest drum l-au urmat şi alte discipline.

Idei psihologice în filozofia greacă

THALES (624 -547 î.e.n.)

Este printre primii filozofi antici care s-a ocupat de natura şi psihicul omului, ceea ce numea suflet (psyche) şi ştiinţă (logos), adică ştiinţa despre suflet. De la el avem denumirea de psihologie .

DEMOCRIT ( 460 - 370 î.e.n.)

El se considera întemeietorul teoriei atomiste - în concepţia sa totul se compune din atomi, chiar şi sufletul. Democrit susţine că sufletul este activat de corp şi corpul este activat de suflet. El pune problema determinismului psihologic şi anume că atât materia neînsufleţită cât şi sufletul sunt guvernate de legi.

SOCRATES (496- 399 î.e.n.)

A enunţat regula psihologică – „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi caută să înţelegi pe o altă persoană prin tine însuţi”. De asemenea acesta susţinea necesitatea cunoaşterii şi autocunoaşterii fără de care omul nu poate progresa şi nu se poate perfecţiona (introspecţia).

PLATON (427- 347 î.e.n.)

În lucrarea „Tratat despre suflet”, filozoful a evidenţiat 3 aspecte psihice în om:

-tendinţe raţionale, de gândire reflexivă;

-tendinţe care reprezintă curajul omenesc;

-tendinţe care reprezintă poftele pământeşti;

Corespunzător acestor 3 tendinţe el stabileşte 3 clase sociale:

-clasa care reprezintă raţiunea, clasa de conducători;

-clasa militarilor - reprezintă curajul;

-clasa oamenilor de jos – negustori, comercianţi, ţărani etc.

Platon a evidenţiat natura sufletului, precizând că - sufletul este o formă a vieţii şi ocupă un loc de mijlocire între corpul omenesc şi lumea ideilor (spirituală). El susţinea ideea potrivit căreia sufletul face parte din corpul omenesc, idee reluată şi completată şi anume că între sufletul, corpul şi spiritul omenesc există o strînsă legătură. Filozoful spunea despre trup că este o „temniţă a sufletului”.

ARISTOTEL (384 - 322 i.e.n)

Este considerat un psiholog propriu zis al antichităţii, de la el a rămas studiul mecanismelor şi factorilor psihici, în care a prezentat cum funcţionează organele de simţ : văz, auz, gust, miros, pipăit, precum şi modul cum apar senzaţiile: vizuale, auditive, kinetezice, cutanate, gustative.

De asemenea, a elaborat o psihologie funcţională- fiziologică. În scrierile lui găsim concepţia privind continuitatea biologică dintre sufletul omului, animalelor şi plantelor, precum şi ideea potrivit căreia psihicul se manifestă în senzaţii. În senzaţii avem obiectul simţit şi fiinţa simţitoare. Iar reflectarea depinde de gradul de dezvoltare a fiinţei simţitoare (unele animale au simţuri mai bune decât omul).

Totodată, Aristotel a evidenţiat faptul că, văzul se bazează pe trei elemente: lumina, culoare, transparenţa, stabilind că, simţul văzului este legat de retină. Analizând senzaţiile, el şi-a pus întrebarea care dintre organele senzoriale este cel mai important, cele care generează simţul tactil, termic sau cel dureros.

În ceea ce priveşte memoria, acesta distinge doua tipuri de memorie:

-pasivă

-activă (reproductivă)

Deasupra acestor elemente guvernează gândirea, inteligenţa, care analizează scopurile şi alege drumul cel mai bun spre realizarea scopurilor propuse. Pentru a rezista greutăţilor şi obstacolelor în atingerea scopurilor, Aristotel evidenţiază actul voinţei. El s-a ocupat nu numai de natura sufletului ci şi de cunoaşterea întregului mecanism al vieţii psihice.

În evul mediu, psihologia cunoaşte o perioadă de stagnare (biserica, închiziţia au interzis această practică).

Renaşterea, fenomen european, a început în Italia şi a cuprins sec. 14-16. În această perioada au avut loc marile descoperiri geografice. Este perioada înfloririi artei, literaturii, ştiinţei, gândirii social-politice. Renaşterea a promovat o concepţie nouă despre natură şi viaţa omului. Astfel se pun bazele ştiinţelor moderne, experimentale.

W . WUNDT ( 1832 – 1920)

Psiholog german care a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală din lume, în Leipzig ( 1879).

El a urmărit ca psihologia să devină o ştiinţă exactă, precum matematica, care să permită măsurarea precisă a diferenţelor dintre oameni, punând problema măsurării în laborator a acestor diferenţe.

De asemenea, formulează ipoteza diversităţii comportamentelor umane, potrivit căreia fiecare om are o reacţie personală la acelaşi stimul, iar reacţia este diferită de la o persoană la alta. Prin experimente de laborator Wundt a evidenţiat specificul actelor de adaptare (se repetă şi oscilează în jurul unei valori).

WEBER şi FECHNER

Au fost şi ei promotorii psihologiei experimentale, punând bazele psihofizicii. Ei s-au ocupat de studierea raportului dintre stimulii fizici şi reacţii, evidenţiind pragurile senzoriale ( pragul absolut şi diferenţial). Pragul diferenţial exprimă acea cantitate minimă care adăugată la stimularea iniţială determină o nouă senzaţie.

HELMHOLCZ

A studiat senzaţiile auditive şi vizuale, a măsurat viteza de propagare a influxului nervos şi a inventat oftalmoscopul (măsoară acuitatea vizuală - 1851)

Treptat, psihologia s-a îmbogăţit cu diferite cunoştinţe despre procesele psihice şi mecanismele de funcţionare a acestora.

Psihologia, ca preocupare, este străveche, dar în ordinea constituirii ştiinţifice, ea este de dată recentă, respectiv începutul sec. XX şi studiază fenomenele psihice şi comportamentale şi descoperă legităţileactivităţii psihice şi însuşirile, calităţile, particularităţile psihologice ale omului, luat ca personalitate.

În centrul preocupărilor psihologiei sunt:

procesele psihice - cognitive

- afective

- volitive

însuşiri ale personalităţii- temperamentale

- caracteriale

- aptitudinale

Deosebirea dintre procesele cognitive şi cele afective constă în faptul că, procesele de cunoaştere reflectă obiectele, fenomenele lumi înconjurătoare, unele producându-ne plăcere, altele furie, în timp ce atitudinea omului faţă de obiectele, fenomenele lumii înconjurătoare este reflectată prin trăiri afective. Trebuie menţionat şi faptul că, voinţa este procesul psihic care pune stăpânire pe toate celelalte procese, se manifestă doar în activitate, omul depune efort voluntar pentru depăşirea barierele care stau în calea realizării scopului propus.