Genetica comportamentului uman

Genetica s-a nascut în zorii acestui secol si în numai câteva decenii a devenit una dintre cele mai fascinante realitati ale lumii noastre. În mai putin de trei decenii a revolutionat zone întinse ale stiintei, de la agricultura la medicina, si tinde sa dea noi dimensiuni stiintelor umaniste, eticei, sociologiei si filozofiei. Descifrarea oricarui proces biologic, începând de la originea vietii si evolutia biologica, ajungând la caracteristicile morfologice, fiziologice si biochimice ale organismelor si terminând cu gândirea si comportamentul uman, nu poate fi realizata decât admitând în sistemul de elemente definitorii componenta ereditara.

În cursul acestei scurte perioade, genetica s-a ramificat în discipline independente, fiecare dintre ele centrate în jurul unei teme majore, a unui univers comun, ereditatea, toate interconectate. Continutul geneticii s-a transformat el însusi si odata cu el cunoassterea lumii înconjuratoare. Ea acopera acum regiuni care pâna ieri apartineau imposibilului.

Mai mult decât atât, genetica intra în cotidian. Performantele ei atât de încercate de ecouri morale si sociale, fac obiectul unor dezbateri contradictorii si pasionante: care vor fi consecintele clonarii, ale predeterminarii sexului, ale nenumaratelor substante chimice aruncate nedescriminatoriu în circulatia industriala?

Genetica, vorbind de realizarile ei, a încetat sa mai fie apanajul unui grup de initiati. Comunitatea a înteles ca ea apartine tuturor. A-i cuprinde întelesul, înseamna a întelege drumurile lumii contemporane, a unor drumuri presarate de sperante si de temeri.

Genetica comportamentala, disciplina tânara, ramura a geneticii care studiaza relatia dintre ereditate si comportament (coeficient de inteligenta, tulburari psihice, tulburari de integrare sociala). Cerceteaza serii de gemeni monozigoti si dizigoti crescuti în conditii de mediu similare sau deosebite, frecventa tulburarilor psihice în populatii exogame si endogame, concentratia familiala a tulburarilor psihice si a înapoierii mentale, relatia dintre anomaliile cromozomiale si inteligenta sau comportament. Toate cercetarile au demonstrat ca dezvoltarea psihica implica, în mod normal participarea ereditatii si a mediului. Numeroase forme de înapoiere mentala sunt conditionate genetic. În conditii experimentale la animale, prin încrucisari selective si prin compararea liniilor consangvine si a descendentilor rezultati din încrucisarea acestor linii, se studiaza rolul ereditatii în geneza agresivitatii, a preferintei pentru alcool, a comportamentului sexual.

Genetica comportamentului a devenit în ultima vreme obiectul unui interes mai larg decât acela strict al specialistilor. Cauza acestei curiozitati, aparent spontana, nu trebuie cautata însa în arbitrariu si conjuctura. Nu este vorba de o moda trecatoare. Interesul este generat de însusi obiectul de studiu al geneticii comportamentale, devenirea psihica a omului si nu este, deci, alimentat de o “curiozitate” oarecare. Nu de azi, ci din totdeauna omul a cautat sa afle care sunt sursele capacitatilor sale psihice si în ce fel se edifica. Filozofii au dedicat o atentie speciala capacitatii de cunoastere înca din vechime. Dar este usor de presupus ca nu numai ei, ci oricine si-a dorit sa stie caror fenomene datoreaza el posibilitatea de a strabate cu mintea cele mai îndepartate tarâmuri ale cosmosului si sa patrunda cele mai întunecate si mai încurcate umbre ale necunoscutului. Marele nostru critic literar G. Calinescu observa, deloc paradoxal, ca în felul sau, taranul român îsi pune aceleasi probleme existentiale si gnoseologice carora li s-a dedicat un filozof atât de patrunzator precum Kant.

Lucrarea, scrisa mai ales pentru uzul studentilor de la Facultatea de Psihologie, Psihopedagogie, Sociologie, Medicina si Biologie, ar trebui, cel putin asa speram, sa fie accesibila în cea mai mare parte a ei “marelui public cultivat”.

Capitolul 1

LEGILE MENDELIENE ALE EREDITATII

Transmiterea caracterelor ereditare de la parinti la copii a fost remaracata din cele mai vechi timpuri, dar explicatiile date similitudinii familiale si încercarile de a stabili legile ereditatii au cunoscut numeroase esecuri. Ele erau generate de ipoteza gresita a “amestecarii caracterelor ereditare” dupa care, descendentii prezinta un amestec al caracterelor parentale pierzândusi identitatea si nu se vor mai regasi ca atare în generatiile urmatoare.

Pe baza unor cercetari experimentale, de mare finete si precizie, Gr. Mendel a demonstrat (1865) ca la urmasi nu se produce nici un amestec al caracterelor parentale; unele nu se exprima în prima generatie filiala dar pot aparea neschimbate ulterior.