Istoria Psihologiei

Curs 1.

POBLEMELE SOCIAL ISTORICE ALE PSIHOLOGIEI

1.1 Psihologia pe “altarul cunoasterii”:

“Stiinta cu trecut îndepartat dar cu istorie scurta” - în acesti termeni a fost caracterizata stiinta psihologiei la început de veac XX de catre Ebbinghaus. De atunci se poate considera ca interesul cunostintelor despre viata sufleteasca, despre cea spirituala si comportament au intrat propriz-zis pe altarul stiintific al cunoasterii. Un veritabil pradox. S-ar putea întelege ca este vorba de un trecut neistoric sau ca trecutul de pâna la constituirea propriu-zisa a acestei stiinte ar fi o simpla preistorie. Caci din aceste vremuri preistorice destinul psihologiei urmeaza un traseu fragmentat, cu diverse momente dramatice în afirmarea adevarurilor ei, în fond însa cu nimic diferit de cel al celorlalte domenii ale cunoasterii stiintifice.

Psihologia a fost comparata de catre Pavelcu cu viata omului, plina de zbuciumuri, de urcusuri si coborâsuri, de împliniri si neîmpliniri, de conflicte cu sine si cu alte domenii ale cnoasterii stiintifice, uneori cu deznodamânte tragice, dar de cele mai multe ori cu un destin reusit si util societatii. Astfel psihologia rezista si se dezvolta perpetuu. Asa cum omul are o biografie a sa inconfundabila, la fel si psihologia are propria sa devenire istorica, care înseamna dezvoltarea ei de a lungul anilor. Drumul sinuos de dezvoltare al psihologiei a reprezentat obiect de cercetare pentru numerosi cercetatori. Pavelcu, de exemplu, în lucrare sa „Drama Psihologiei” spune ca „nu este o simpla metafora când vorbim despre viata, de biografia unei stiinte, despre stradania si zbuciumul ei, despre caderile si înaltarile, durerile si triunfurile, încordarile si împacarile ei, adica despre „drama” pe care o poate trai si o traieste orice om de stiinta. Framântarile dramatice ale omului de stiinta sunt ale stiintei însasi si invers .

Pentru întelegerea drumului sinuos al psihologiei a fost de mare utilitate conceptul operativ de “ruptura epistemologica”, propus de G. Bachelard în 1934. Prin acest termen autorul si-a propus sa surprinda unele momente de strapungere si sfarâmare revolutionara a unor “complexe de constiinta”, proprii fiecarui domeniu de cunoastere stiintifica aparte, proprii fiecarei epoci istorice în parte si sintetizate în termenul de “paradigma”. Rezolvarea si depasirea acestar „stari de constiinta” se face pe bza posibilitatii elaborarii unei noi paradigme, solutie pentru depasirea unor perioade de criza anterioare.

Paradigmele fiecarei epoci sunt inconfundabile, iar pretentia de a interpreta o etapa istorica anterioara în termenii celei ulterioare corespunde unei grave erori de gândire, din pacate larg raspândite chiar printre istorici. De aceea interesul psihologilor pentru cunoasterea paradigmelor de interpretare a vietii psihice în fiecare epoca istorica în parte prezinta un interes care depaseste cadrul nemijlocit al psihologiei. Psihologia cladindu-se pe propriile sale paradigme, care reprezinta fiecare în parte câte o mica piatra în trecutul acestei cunoasteri stiintifice, pe care ulterior a putut lua nastere stiinta propriu-zisa a psihologiei, devine expresia unor sinteze profunde indispensabile cunoasterii îtregii deveniri naturale si sociale a omului.

Aceasta este întarita de modul cum cunostintele despre psihic erau incluse în teoriile filozofice, în cunoasterea stiintifica a respectivelor timpuri, de unde istorici psihologiei trebuie sa le extraga cu multa abilitate. În respectivele teorii cosmologice, mitologice sau religioase, psihologia era o stiinta implicata, una aflata în spatele noilor conceptii, a noilor terminologii despre natura si societate.