Modificări cognitiv comportamentale

Modul 1

CUM NI SE PREZINTĂ PROBLEMA

OBIECTIVE:

Parcurgerea acestui modul vă va ajuta să:

- Înţelegeţi rolul şi caracteristicile etichetelor lingvistice care intervin în comunicarea din viaţa cotidiană şi în cadru terapeutic

- Defiţiţi şi caracterizaţi comportamentul şi caracteristicile sale

- Faceţi distincţia între dimensiunea cantitativă şi calitativă a comportamentului

- Înţelegeţi rolul înregistrării dimensiunilor comportamentale în intervenţia psihologică

Cuvinte cheie: etichetă lingvistică, comporament, dimensiuni comportamentale

1.1. Carcasa lingvistică

Personajul X spune despre sine că e ambiţios, sociabil şi inteligent. Y crede însă despre el că, de fapt, e duplicitar, ipocrit şi şmecher. Amândoi spun că sunt toleranţi, empatici şi prietenoşi. Psihologul Z îşi scrie raportul despre ultimul pacient folosind termeni de genul “depresiv”, “anxios”, “extrovert”, cu “intelect de limită”, “dominant”, “responsabil”. Eventual după fiecare dintre aceşti termeni pune o cifră, care arată scorul obţinut de pacient la un anumit test. Sună familiar, nu-i aşa? Viaţa noastră cotidiană abundă în tot felul de etichete pe care ni le aplicăm nouă înşine sau unii altora, indiferent că suntem grupuri sau indivizi. Aceste etichete, mai mult sau mai puţin sofisticate, funcţie de abilitatea lingvistică a celui ce le utilizează, ne ajută să categorizăm, să grupăm o sumă de manifestări psihologice, într-un format simplu, cu care ne este uşor să operăm. Ele descriu cu suficientă precizie, pentru nevoile vieţii cotidiene, diverse clase de comportamente şi tot ele ne ajută să prezicem un comportament viitor. Dacă spunem despre cineva că e “sociabil”, ne aşteptăm de pildă să fie o prezenţă plăcută la petrecerea de săptămâna viitoare. Dimpotrivă, dacă spunem că e “depresiv”, ne putem aştepta ca el să nu vină la chef, sau dacă vine, să stea retras, să afişeze o mină tristă, să danseze mai puţin sau deloc etc. Pe scurt, etichetele pe care le aplicăm în categorizarea vieţii noastre psihice sunt descriptori cu valoare predictivă. E adevărat că adesea descrierile pe care le oferă sunt insuficiente sau inexacte iar predicţiile pe care le permit seamănă cu cele din meteorologie. Să ne gândim doar câte conflicte, într-un cuplu, sunt determinate de etichetarea unuia sau altuia dintre parteneri ca “gelos”, “indiferent”, “agresiv”, sau “duplicitar”. Şi câte deziluzii acumulăm când cineva pe care îl socoteam “loial” sau “inteligent” se poartă lipsit de scrupule sau aberant. Insuficienţa acestor descripţii, atât de frecvent vehiculate, e resimţită uneori acut, ceea ce-i face pe oameni să caute în literatură sau în muzică descrieri mai adecvate pentru propriile lor trăiri. Aşa ajungem să preţuim un cântec, un vers sau o replică a unui personaj de roman, pentru că exprimă mai bine ceea ce noi simţim sau trăim la un moment dat şi nu putem exprima în limbajul cotidian obişnuit. Cu toate acestea, avantajele utilizării descriptorilor psihologici oferiţi de limbajul natural sunt superioare costurilor, sau, mai precis spus, validitatea lor e suficientă pentru nevoile vieţii sociale obişnuite, cotidiene. Cu ajutorul acestor descriptori putem iniţia comportamente şi interacţiuni sociale în timp real, suficient de satisfăcătoare.

Aceeaşi descriptori devin însă insuficienţi dacă dorim să iniţiem o intervenţie psihologică eficace de anvergură, indiferent că ea se numeşte ca psihoterapie, consiliere sau ameliorarea / optimizarea unei funcţii psihice. Principalele lor carenţe sunt următoarele: ambiguitatea, circularitatea explicaţiei şi incapacitatea de a orienta intervenţia. Vom discuta, pe scurt, fiecare dintre neajunsurile menţionate.

1. Ambiguitatea

Descripotrii psihologici naturali (= etichetele verbale referitoare la fenomene psihice, aşa cum se găsesc ele în limbajul natural) au o dublă ambiguitate: se utilizează cu înţelesuri diferite şi nu precizează contextele în care sunt valide / invalide.

Exerciţii participative:

a) Daţi definiţia noţiunilor ca “dependent” şi “timid”. Specificaţi apoi un număr de 3–5 comportamente prin care se exprimă ele. Comparaţi definiţiile şi operaţionalizările proprii cu cele oferite de un coleg. Ce constataţi?

b) Pe profesorul X studenţii îl ştiu sobru şi rezervat. Unii dintre ei l-au văzut însă vara trecută, la mare. Era într-un grup de prieteni, râdea gălăgios, participa la mai toate jocurile de pe plajă, iar seara era nelipsit din discoteci. Cum este profesorul X?

Aşa cum se poate observa, efectuând exerciţiul propus, semnificaţia unui descriptor psihologic natural variază în funcţie de utilizator şi de situaţie. Ce înseamnă că cineva e “agresiv”? Ironiile sale sunt o formă de agresivitate? Dar autoironiile? Agresivitatea se manifestă numai prin violenţă fizică sau şi prin violenţă verbală? Cineva care este violent în familie dar extrem de submisiv la servici, sau invers, cum este, de fapt? Problema e cu atât mai serioasă, cu cât cea mai mare parte din testele de personalitate etichetează trăsăturile de personalitate (văzute ca “patternuri comportamentale decontextualizate”, Allport, 1937) cu aceleaşi etichete lingvistice. Aşa cum vom vedea ulterior, calea de a dezambiguiza descriptorii e de a-i operaţionaliza într-o mulţime finită de comportamente observabile şi măsurabile.

2. Circularitatea explicaţiei

În mod curent, în psihologia simţului comun dar, din păcate, şi în practica psihologică, descriptorii psihologici sunt utilizaţi ca variabile explicative. Pacientul X are un ritm cardiac accelerat, roşeşte şi transpiră abundent când se întâlneşte cu o persoană de sex opus cu care vrea să facă conversaţie, pentru că e “timid”. Timiditatea însă se defineşte, la rândul ei exact prin acest gen de simptome. Explicaţia devine o falsă explicaţie, o explicaţie circulară: X are cutare simptome pentru că e timid, dar timiditatea înseamnă exact acele simptome. În logică, acest gen de pseudoexplicaţie se numeşte “idem per idem”. Similar, spunem că cineva are simptomatologia specifică depresiei sau anxietăţii pentru că e depresiv sau anxios; are performanţe şcolare slabe, pentru că e deficient mintal etc. În general, o etichetă pentru o clasă de comportamente este reificată, adică postulată ca factor psihic real (când, în fapt, e o simplă descripţie verbală) şi considerată cauza (de adâncime) care determină o serie de manifestări psihologice vizibile. În mod eronat, comportamentele sunt văzute ca efecte ale unei cauze care, de fapt, e simpla lor etichetă verbală (vezi fig.1.1).